Schengen şi Europa unită – plastilina din mâna lui Sarkozy

Laurentiu Mihu 25.04.2011 - 16:40

Ambiţiile vechi ale Franţei, de prim-solist pe scena politică şi militară a lumii, nu au devoalat nicicând mai bine ca acum frustrările pe care i le-a generat în ultimele decenii lipsa păstrării unei proporţii corecte ...

Share

Ambiţiile vechi ale Franţei, de prim-solist pe scena politică şi militară a lumii, nu au devoalat nicicând mai bine ca acum frustrările pe care i le-a generat în ultimele decenii lipsa păstrării unei proporţii corecte între ceea ce şi-a dorit şi ceea ce a putut Parisul după al doilea război mondial. Tocmai de aceea, pe lângă soarta autocraţilor din nordul Africii şi ceea ce va urma din punct de vedere politic în regiune, foarte interesante sunt undele de şoc pe care instabilitatea din zonă le propagă dincolo de Mediterană, în mult mai civilizata Europă. În ultimii doi ani, două fenomene, oarecum interconectate, au pus marile capitale din vestul acestui continent în faţa a două dintre cele mai delicate provocări.

Întâi a fost criza financiară internaţională. Aceasta a adus inevitabil în actualitate o dezbatere aprinsă privind soarta monedei unice, altfel una dintre cele mai mari realizări ale proiectului european post-belic. Meritul semnificativ al uniunii monetare a fost acela de a fi oferit, la timp, suficient combustibil pentru a menţine turate motoarele idealului Europei unite, într-un context geografic, istoric, cultural, politic şi economic care rămâne în continuare mai predispus la atitudini divergente decât convergente. Anul trecut, pe capul euro nu doar s-a teoretizat, s-au şi făcut pariuri la cele mai mari case de profil ale maeştrilor care fac averi fabuloase speculând în momentele de cumpănă ale finanţelor mondiale.

Dar spre deliciul euroscepticilor, asediul la poarta Europei unite nu s-a poticnit în perspectivele mai mult sau mai puţin sumbre ale mondei unice.  În vastele încăperi ale Palatului Elysée înmugureşte în această primăvară o nouă teorie - a relativizării spaţiului Schengen. Un spaţiu pe care, mai nou, Parisul şi-l doreşte reformat, dar atât de reformat încât dreptul de a călători liber prin Europa să poată fi anulat în situaţii, denumite, excepţionale. Aparent, ar fi vorba de o mişcare normală într-o lume care devine tot mai complexă (din perspectiva relaţiilor sociale, economice şi a reaşezării geopolitice) şi care, tocmai de aceea, reclamă inclusiv unele reevaluări.

În cazul de faţă, însă, dacă Franţa va reuşi să şi declanşeze operaţiunea de aşa-zisă flexibilizare a reglementărilor Schengen în sensul dorit va reuşi, în primul rând, să pună între paranteze un instrument-cheie al Europei unite. De se va trece uşor şi peste acest "inconvenient", tot mai rămân îndoieli de substanţă. Ele vor plana fix asupra promisiunii că reinstaurarea controlului la frontiere se va produce doar în situaţii critice. Ei bine, cine le va garanta cetăţenilor europeni că acele circumstanţe speciale vor fi şi just definite? Cine? Franţa, care pentru a opri imigranţii tunisieni şi libieni (ţintă pe termen scurt) şi a mai stăvili fluxul venit din estul Europei (ţintă pe termen scurt şi mediu) foloseşte un cocktail toxic de argumente, în care Parisul amestecă zilele astea un aşa-zis interes european cu cel electoral al lui Sarkozy şi cu incapacitatea clasei politice moderate din Hexagon de a stăvili simpatia populară, în creştere, pentru extremismul à la madame Le Pen?

Să fim cinstiţi, administraţia Sarkozy pune acum degetul pe o rană deja deschisă în Europa Occidentală, după căderea Cortinei de Fier: imigraţia. Fenomenul s-a acutizat însă pe continent, odată cu primirea în Uniunea Europeană de noi membri, din rândul fostelor state comuniste. Cum dosarul fierbea la foc mic de ceva vreme, poate că nu este surprinzător că a escaladat pe fondul crizei economice, a politicii interne tumultoase (de această dată din Franţa) şi a instabilităţii din nordul Africii, care promite fluxuri consistente de imigranţi, mai ales libieni şi tunisieni. Problema cea veche, relevată şi de acest episod particular, este însă aceea că Europa este în continuare profund divizată că, în ciuda acordurilor şi aranjamentelor diplomatice, pe fond tot interesele naţionale dictează. De o Europă cu adevărat unită suntem în continuare foarte departe. De această ţintă ne vor mai despărţi pentru mult timp moşteniri culturale şi istorice eterogene, ca şi un prezent în care afirmarea individuală a statelor de pe continent reprezintă, în ciuda aparenţelor, un cult. Un cuvânt decisiv de spus îl are şi indecizia europenilor, generată mai mult de teama de a-şi asuma până la capăt, nu doar cu beneficii, ci şi cu sacrificii, un proiect de maximă anvergură. Aceasta, indecizia, rămâne, de altfel, o latură dominantă a personalităţii politicii de pe continent.

Cât priveşte Parisul, în chestiunea de faţă acesta dovedeşte nu doar ipocrizie, ci şi incapacitatea de a-şi asuma rolul pe care-l urmărşte cu încăpăţânare, pe care l-a pierdut de mult şi pe care nu-l mai poate juca într-un viitor previzibil: cel de putere care se poate impune de una singură în lume. Dovadă, chestiunea imigranţilor africani. Franţa consideră că sarcina primirii acestui flux este exagerată, pentru ea ca ţară, dar şi pentru Europa. Dacă într-adevăr este aşa, înseamnă că Parisul admite, implicit, că forţele sale rămân în continuare mult sub propriile ambiţii şi nostalgii. Oricum, a demonstrat-o de când s-a implicat haiduceşte şi în Libia: a tras primul foc în pripă şi face acum pasul înapoi, când vine vorba de câteva consecinţe naturale, inclusiv bărcuţele cu refugiaţi.

Dar dacă îndemnul lansat de Elysée, privind relativizarea spaţiului Schengen, va avea ecouri pozitive şi în alte state, atunci Europa va încremeni cu totul în proiect.

Coroborat acest lucru cu modul în care se profilează viitorul apropiat, bătrânul continent are toate şansele să se transforme cel mult într-un pensionar capiricios al scenei internaţionale.