Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Regele Mihai: de la abdicare la captivitate

Sabina Fati Actualizat: 30.12.2015 - 17:56

„Țara a fost învățată să vă iubească. De-acum o s-o învățăm să ne iubească pe noi“, i-ar fi spus Petru Groza lui Mihai acum exact 68 de ani, când i-a cerut abdicarea sub amenințarea armelor și a șantajului. În aceeași zi, pe 30 decembrie 1947, a fost proclamată Republica, iar premierul comunist Groza a anunțat că „poporul a făcut un divorț decent și elegant de monarhie“.

Share

„Țara a fost învățată să vă iubească. De-acum o s-o învățăm să ne iubească pe noi“, i-ar fi spus Petru Groza lui Mihai acum exact 68 de ani, când i-a cerut abdicarea sub amenințarea armelor și a șantajului. În aceeași zi, pe 30 decembrie 1947, a fost proclamată Republica, iar premierul comunist Groza a anunțat că „poporul a făcut un divorț decent și elegant de monarhie“.

Reacția românilor în primele 24 de ore de la abdicarea Regelui Mihai „este comparabilă cu cea a americanilor la aflarea veștii despre moartea lui Roosevelt în aprilie 1945“, se arăta în telegrama trimisă la 1 ianuarie 1948 de la Legația SUA la București către Departamentul de Stat de la Washington. „În conversațiile cu românii pe tema abdicării, ochii li se umezeau și mulți izbucneau în lacrimi“, relatează mai departe documentul, care descrie amănunțit desfășurarea forțelor militare în Capitală și faptul că „perspectiva lipsită de speranță a unei revolte sau demonstrații reușite va exclude probabil orice rezistență activă“ (M. Laszlo-Herbert, „Abdicarea Regelui Mihai, Documente diplomatice inedite“, Humanitas, 2010).

Atunci, Mihai era cel mai tânăr șef de stat, acum este singurul supraviețuitor dintre liderii europeni implicați în al Doilea Război Mondial. Dincolo de ambiguitățile istoriei și de greșelile sale, Regele Mihai este un simbol al rezistenței în fața vremurilor. Unii iau de bună mărturia lui Pavel Sudoplatov, șeful NKDV, poliția secretă a URSS, care în memoriile sale scria că ministrul adjunct de Externe al Uniunii Sovietice, Andrei Vîșinski, ar fi negociat personal cu Mihai abdicarea acestuia, garantându-i inclusiv o pensie consistentă ce urma să-i fie plătită în Mexic. (Pavel şi Anatoli Sudoplatov, „Special Tasks, The Memoirs of an unwanted witness: a Soviet Spymaster“, Little, Brown and Co., New York, 1994). Fostul monarh nu a fost, însă, niciodată acolo.

Alții consideră mai logică relatarea Regelui, care povestește că, în momentul în care i s-a dat să semneze abdicarea, garda Palatului fusese arestată și înlocuită, că devenise „ținta unor trupe de artilerie gata în orice moment să tragă“, că telefoanele fuseseră tăiate și că a fost șantajat: „Mi-au comunicat că, tergiversându-se semnarea actului, locuitorii Bucureștiului își vor da seama  că aici se întâmplă ceva deosebit, iar ei, membrii guvernului, adică și comuniștii, vor fi nevoiți, pentru a contracara orice formă de opoziție, să execute peste o mie de studenți dintre cei care fuseseră arestați în ultimul an“ (Mircea Ciobanu, „Convorbiri cu Mihai I al României“, Humanitas, 1997).

Pe 30 decembrie 1947, regele a fost nevoit să abdice și să plece într-un exil lung, din care s-a întors doar pentru a fi ținut „captiv“, după cum argumentează ziariștii Roxana Iordache și Marius Ghilezan, odinioară apropiați ai Regelui Mihai și fini cunoscători ai anturajului acestuia. Forțat de împrejurări, dar nu fără acordul său, Regele a făcut numeroase compromisuri pentru a-și recupera proprietățile, pentru a-și mulțumi familia, pentru a putea să-și petreacă ultimii ani în țară.

În loc să rămână deasupra lucrurilor, să-și păstreze aureola de erou, să fie vocea mediatorului intransigent, să traseze linia dreaptă și să vorbească despre idealurile țării, dincolo de interesele sale personale, Regele a intrat în noroiul mioritic, împins poate de Radu Duda, soțul primei sale născute, dar și de propriile ambiții, de a le lăsa moștenitorilor săi bunurile familiei regale, retrocedate în cele din urmă de statul român. Mihai ar fi putut fi un model de integritate pentru tranziția autohtonă plină de oportuniști, ar fi putut fi mentorul celor care vor o altfel de Românie, sau măcar reperul omului de stat pentru care principiile sunt mai importante decât bunăstarea. N-a fost să fie așa, iar astăzi nu ni se mai umezesc ochii gândindu-ne la câte a pătimit, fiindcă el nu mai e ce-a fost, iar avocatul lui îi amenință pe cei care au curajul să spună adevărul despre „captivitatea“ sa, altminteri acceptată.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...