Război cu săbii de lemn

Disputa iscată în jurul programului economic propus de Uniunea Social Liberală este ridicolă. Ifosele liderului PSD Victor Ponta – care consideră că menţinerea unei cote maxime de impozitare de 16% “este o evoluţie importantă a mea, personală” – şi criticile PDL-ului – care ne spune ce ar face dacă ar veni la guvernare, de parcă nu ar fi deja acolo – seamănă cu ciorovăiala a doi doctori, aflaţi la căpătâiul unui bolnav de cancer, care nu se înţeleg pe ce parte să-i facă freza: pe stânga sau pe dreapta.

Cancerul societăţii româneşti este evaziunea fiscală. Toate analizele economice făcute în ultimii ani, fie de analiştii BNR, ai FMI sau ai Serviciului Român de Informaţii, spun acelaşi lucru. Suma de bani pe care statul nu o încasează din afacerile economiei subterane este colosală! Bugetul public pierde anual din impozitele, taxele şi accizele neplătite de firmele care operează în ilegalitate sau semilegalitate aproape 80 de miliarde lei. În condiţiile în care suma lipsă din bugetul de pensii a fost anul trecut de 10 miliarde lei, cea din bugetul de şomaj de 2,5 miliarde lei, iar cea din bugetul asigurărilor de sănătate de 4,15 miliarde, este evident că şi o diminuare relativ modestă a proporţiilor economiei negre sau gri ar atenua măcar câteva dintre problemele ţării cu impact social major.

Chiar şi cei mai pesimişti analişti sunt de acord că recuperarea a 10 miliarde lei din banii care se scurg anual printre degetele statului este o ţintă cât se poate de realistă chiar şi pentru o administraţie delăsătoare precum cea a noastră, iar efectul pentru sănătatea finanţelor publice ar fi cât se poate de benefic. Cu aceşti bani în contul său, şi nu pierduţi printre containerele din portul Constanţa şi camioanele cu ţigări nevămuite, Guvernul ar fi putut evita, de exemplu, tăierile de pensii care au isterizat anul trecut milioane de români.

Miza combaterii evaziunii fiscale nu este însă doar colectarea unor sume mai mari pentru acoperirea cheltuielilor bugetare, ci chiar creşterea economică. Criza a făcut ca lupta pentru atragerea investiţiilor străine să devină şi mai aprigă. Şansele României de a face faţă competiţiei cu alte state din zonă şi de a atrage proiecte majore scad dramatic exact din cauza climatului toxic pe care îl degajă reţelele mafiote ce prosperă în paradisul fiscal mioritic şi a concurenţei neloiale a afaceriştilor oneroşi şi a funcţionarilor publici care îi protejează.

Nu doar investiţiile străine sunt descurajate, ci şi cele autohtone. Un român cu iniţiativă care ar vrea să deschidă o fabrică se va gândi de două ori înainte dacă nu cumva este mai rentabil să importe decât să producă. Merită să te iei la trântă cu birocraţia, să înfrunţI problemele unei economii private aflate încă în faza de acumulare primitivă dacă aceeaşi marfă o poţi lua din import, la acelaşi preţ sau poate chiar mai bun, cu ajutorul vameşilor? Se va gândi şi dacă are vreo şansă să pună pe piaţă un produs la un preţ la fel de bun ca şi concurentul său, ştiind că acesta şi-a diminuat costurile cu ajutorul inspectorilor fiscali. Explicaţia pentru numărul mic de români care se încumetă să îşi deschidă propriile afaceri trebuie căutată şi printre consecinţele evaziunii fiscale şi ale corupţiei, care distorsionează regulile concurenţei şi anulează măsurile protecţioniste fireşti pe care şi le ia un stat pentru a sprijini economia locală. Distrugerea barierelor comerciale sănătoase ne transformă într-o naţiune captivă, de consumatori dependenţi de iniţiativele şi inventivitatea altora.

Pentru toate motivele de mai sus, nici un program economic nu merită luat în serios dacă nu conţine şi un capitol consistent dedicat strategiei de combatere a evaziunii fiscale. Dacă ea lipseşte de pe agenda tuturor partidelor sau, în cel mai bun caz, înşiră doar declaraţii sforăitoare, fără măsuri concrete, este pentru un motiv foarte simplu: evaziunea fiscală a fost politică neoficială de stat în timpul tuturor guvernărilor de până acum.

Banii proveniţi din aceste afaceri constituie capitalul negru din care se plătesc bonusurile murdare ale politicienilor, ale funcţionarilor de stat, ale poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor şi ofiţerilor de informaţii corupţi. Până ce sursa lor nu va dispărea, orice încercare de a asana societatea este sortită eşecului. Degeaba declanşezi campanii anticorupţie şi bagi la zdup sute de vameşi sau poliţişti de frontieră dacă nu elimini cauza sistemică. Atât timp cât filonul de aur pătat nu va fi astupat vor exista în permanenţă şi mâini disperate să înhaţe o bucăţică. Pentru asta însă situaţia trebuie înţeleasă corect, iar efectele nu trebuie confundate cu cauza.

Punctul de plecare al evaziunii îl reprezintă reglementările legale şi deciziile administrative date de politicieni sau de către funcţionari publici numiţi şi sprijiniţi politic. De la legi strâmbe, care omit intenţionat posibilitatea unui control serios, până la ordine verbale, dar care sunt mai respectate decât o lege: nu scanaţi containerele; nu controlaţi tirurile cu ţigări; închideţi ochii la circuitul de acte false prin care se derulează operaţiunile de export-import de cereale.

Aceste decizii nu sunt rezultatul unor iniţiative individuale, izolate, luate în biroul X sau Y, de funcţionarul Z sau W. Dacă ar fi aşa, cifrele evaziunii nu ar fi atât de mari. Pentru că, dacă ar fi decizii individuale, ar avea caracterul aleatoriu al hoţiei de rând. Z are curaj să fure, lui W îi este frică. Z închide ochii la facturile fictive pe care ar trebui să le respingă, Z nu vrea. În vama X, care are un şef fricos, nu se poate trece cu ţigări de contrabandă ca în vama Y, unde şeful este lacom şi bagă în buzunar tot ce prinde.

S-a văzut limpede din stenogramele discuţiilor interceptate de procurori că lucrurile nu stau aşa. Nu exista nici o diferenţă între vama X şi vama Y. În toate vămile în care au reuşit să pună aparatură de interceptare se fura la fel. Existau şi proceduri clare şi unitare – o situaţie miraculoasă pentru administraţia română, care nu îţi răspunde niciodată la fel dacă întrebi doi funcţionari diferiţi; care nu procedează niciodată la fel în două speţe identice.

În vămi exista şi practică unitară, exista şi onestitate – au fost rare cazurile în care funcţionarii nu şi-au respectat promisiunile faţă de cei de la care au primit şpagă; procentul de rateuri este probabil similar cu cel al faptelor de corupţie în ţările dezvoltate.

Dovadă şi mercurialul şpăgilor, agreat şi respectat cu sfinţenie de ambele părţi. “Clienţii” ştiau exact cât au de plătit, în funcţie de tipul şi volumul mărfurilor pe care le băgau în ţară. Asta îi scutea de cele mai enervante biruri suplimentare pe care statul le pune pe cetăţeni: timp şi nervi consumaţi degeaba. Sistemul paralel de colectare le oferea tot ceea ce sistemul oficial le refuza: disciplină şi punctualitate, eficienţă şi seriozitate. Culmea schizofreniei este că ambele măşti ale statului se găseau pe feţele aceloraşi oameni.

Ce îl face pe un funcţionar public să fie acru cu cetăţeanul umil, care vine la el cu basca în mână, dar care nu cere nici un favor şi care nu aşteaptă nimic în plus de la omul statului decât să aplice legea? Ce îl face să fie mieros cu cetăţeanul sigur pe el, care îi cere să încalce legea în schimbul unei sume de bani? Evident, cointeresarea, banii pe care îi câştigă de la cel pe care îl “serveşte”, dar şi stabilitatea şi siguranţa mecanismului care i-a distribuit cele două roluri.

Atâţia oameni implicaţi, atât timp, rutina minuţios executată, coabitarea perfectă cu superiorii ierarhici, rateurile (a se citi arestările) atât de rare nu spun altceva decât că încurajarea evaziunii fiscale şi tolerarea corupţiei sistemice au fost, de fapt, politică neoficială de stat. Chiar dacă nu există un act publicat în Monitorul Oficial care să o ateste, Legea Corupţiei Instituţionalizate a fost legiferată prin asumarea tacită a lipsei de răspundere faţă de cetăţeni de către o armată de oficiali care nu doar că au închis ochii la practicile subalternilor, dar le-au validat şi încurajat prin faptul că au pretins şi au primit la rândul lor banii murdari rezultaţi din ele.

Ce aflăm astăzi despre cum se lucra în vămi este valabil şi pentru modul în care funcţionează mecanismele evaziunii fiscale în comerţul cu produse petroliere, alcool, tutun, cereale, legume şi fructe, produse alimentare, lemn, materiale de construcţii şi, în general, cam tot ce poate fi vândut pe bani. Aceeaşi logică a vameşilor o aplică şi alţi funcţionari din Ministerul de Finanţe, Garda Financiară, Poliţie şi multe alte instituţii care ar trebui să constituie filtrele principale pentru ca statul să obţină partea ce i se cuvine din orice activitate economică.

Toate aceste informaţii sunt cunoscute în detaliu până la cel mai înalt nivel al autorităţilor statului. Şi nu de azi, de ieri. Cu toate acestea, primul pas spre o strategie naţională de combatere a evaziunii şi corupţiei care o face posibilă a fost făcut abia în urmă cu un an. Pe 28 iunie 2010, CSAT a decis să formeze echipe interinstituţionale pentru a coordona eforturile în această direcţie.

Arestările care au loc din februarie încoace sunt rezultatele noii strategii. Care nu sunt de neglijat. În ciuda reacţiilor politice care încearcă să minimalizeze importanţa paşilor făcuţi în destructurarea reţelelor de corupţie de la graniţe, este evident că SISTEMUL a primit o lovitură fără precedent. Din păcate, nu este suficient.

Aceasta este şi concluzia primului episod dintr-o serie de articole de investigaţie pe care “România liberă” le va publica periodic, începând de astăzi, despre evaziunea fiscală din principalele domenii economice.

Mergând pe urmele comerţului ilegal cu produse petroliere, reporterii ziarului nostru au descoperit nu doar dimensiunea colosală a reţelei de firme-fantomă care fac tranzacţii fictive cu combustibili pentru a evita plata accizelor şi a TVA, ci şi faptul că ea se întinde şi în ţările vecine. Foarte interesant este şi că procurorii care au luat-o în vizor au ajuns la firmele unor afacerişti cu legături solide la vârful tuturor partidelor şi chiar a unui fost general SRI. Cu toţii sunt suspectaţi că au jucat un rol important într-un tip de afacere care prejudiciază anual bugetul statului cu nu mai puţin de două miliarde de euro.

Informaţiile aflate de “România liberă” reprezintă încă o dovadă că întreaga operaţiune a ajuns la o răscruce. Dacă ofensiva nu loveşte nici de această dată rădăcinile sistemului, oamenii arestaţi săptămâna trecută vor fi înlocuiţi rapid cu alţii după chipul şi asemănarea lor.

Cei ce i-au numit pe primii vor avea grijă ca şi noua garnitură să le servească interesele la fel de conştiincios, după ce va trece iureşul justiţiar. Iar în România el niciodată nu a ţinut mai mult de câteva luni.

Pentru ca lucrurile să se schimbe în profunzime este nevoie ca anchetele judiciare să fie dublate de schimbări de legi, de proceduri fiscale şi de mecanisme de lucru. Fiecare act de evaziune fiscală are ca fundament o reglementare strâmbă sau ambiguă a statului, o portiţă care permite funcţionarilor să interpreteze legea în interesul “clientului”. Dacă ele nu vor fi închise, SISTEMUL le va folosi din nou, în cel mai scurt timp.

Esenţiale sunt şi schimbările politice. Dacă mecanismele de partid prin care sunt numiţi şi protejaţi demnitari precum Laurenţiu Mironescu nu vor fi abandonate, reluarea caruselului corupţiei în instituţiile aflate acum sub anchetă este doar o chestiune de timp.

De asemenea, este vital să fie lărgit cercul de vinovaţi şi să nu scape nepedepsiţi cei ce creează premisele corupţiei. Cel care a luat decizia ca în portul Constanţa containerele să nu fie scanate este mult mai vinovat decât vameşul care s-a folosit de această situaţie şi a cerut 1.000 de dolari ca să nu controleze un container cu adidaşi. Iar partidul şi politicienii care au tolerat decizia omului numit de ei ca aceste containere să nu mai fie scanate sunt de 1.000 de ori mai vinovaţi decât oricare dintre funcţionarii arestaţi pentru corupţie.

Şi nu în ultimul rând, dacă aceste decizii administrative sunt luate de directori numiţi politic, care încalcă legea şi pentru că ştiu că vor fi apăraţi de cei ce i-au numit, răspunderea morală pentru faptele lor trebuie să revină şi partidului, şi politicienilor care i-au sprijinit.

Când o să vedem un partid politic asumându-şi o astfel de vinovăţie sau sancţionându-şi liderii pentru greşelile cu efecte dezastruoase ori pentru ilegalităţile comise de oamenii susţinuţi de ei, o să ştim că lucrurile chiar s-au schimbat în România. Până atunci, nu ne rămâne decât să asistăm la războiul cu săbii de lemn al programelor economice.