Eliberarea lui Miron Cozma exact la implinirea a 15 ani de la sangeroasa mineriada din iunie 1990 e o culme a sfidarii celor cazuti sub batele ortacilor sau sub bastoanele si gloantele fortelor de represiune. Justitia pare sa nu fi avut de ales in fata lucraturii cu semnarea gratierii si apoi a revocarii de catre Ion Iliescu. Fostul presedinte s-a dovedit extrem de generos nu doar cu Miron Cozma, ci si cu alti indivizi condamnati pentru infractiuni de o extrema gravitate: omor cu cruzime, violarea unei fetite de 10 ani, spagi grase, coruptie etc. Daca Antonie Iorgovan fusese poreclit in presa “tatal hotilor” pentru ca, avocat fiind, a aparat insi cu dosare grele, cum ar putea fi numit Iliescu pentru aceste acte de clementa halucinante? In paranteza fie spus, inca nu s-a rezolvat problema incompatibilitatii intre calitatea de avocat si cea de parlamentar poate si din cauza faptului ca unii avocati din Forul Legislativ s-au opus, avand tot interesul ca legile sa ramana fara dinti pentru a-si putea scoate basma curata clientii. Pe sume grele.
Revenind la Miron Cozma, ramane de vazut daca fostul lider al minerilor va lamuri resorturile ascunse ale mineriadelor sau vrea doar sa-si faca publicitate in intentia declarata de a intra in politica. Intentie oarecum fantezista avand in vedere ca mai este judecat in dosarul mineriadei “Costesti” (condamnarea gratiata a fost pentru mineriada soldata cu demisia guvernului Roman). Oricum, marturiile lui Cozma ar fi importante pentru demantelarea uriaselor manipulari soldate cu un numar inca necunoscut de morti si raniti, dar si cu aruncarea tarii intr-un con de umbra nefast pentru aproape un deceniu.
Inca de la inceputurile comunismului, artizanii sistemului totalitar au avut in vedere crearea unor formatiuni paramilitare, veritabile “armate de rezerva”, care sa fie folosite in actiunile murdare, acolo unde nu se putea interveni oficial. Minerii au fost primii vizati. Lucrul in subteran, traiul in comunitati izolate, subordonarea neconditionata fata de sefi, orice abatere putandu-se solda cu o tragedie, au constituit factori extrem de favorabili transformarii lor intr-o masa de manevra care sa actioneze neconditionat la ordinele papusarilor din umbra. Iar papusarii au lucrat la greu si in perioada postrevolutionara, ca si in timpul revolutiei. Chiar o mare parte din populatia Bucurestiului a cazut victima diversiunilor si i-a incurajat pe mineri. Pe fondul tensiunii extreme au fost lansate cu premeditare, inclusiv pe canale oficiale, zvonuri dintre cele mai teribile. Protestatarii au fost asociati cu legionarii, au fost facuti “golani” (Ceausescu vorbea de huligani – aceeasi metoda, doar politrucul era altul), in piata sau la sediile partidelor istorice (cu care manifestantii s-au ferit sa se confunde spre a nu muta caracterul profund anticomunist si oarecum idealist-romantic al actiunii lor cu luptele politice) au fost gasite arme, droguri, bani falsi s.a.m.d. Ticalosia cea mare a fost insa inscenarea cu incendierea autobuzelor dupa ce Piata fusese eliberata de majoritatea protestatarilor si dupa ce fortele de ordine ii ridicasera si pe ultimii grevisti ai foamei. De ce? Pentru ca Ion Iliescu dorea un plus de legitimare “civica” dupa alegerea sa ca presedinte al tarii in Duminica Orbului. Drept pentru care au fost adusi minerii si s-au produs ororile. Acum este timpul ca intreaga diversiune sa fie demontata, sa aflam papusarii din umbra si rolul fiecaruia in desfasurarea acelor evenimente tragice soldate cu morti si raniti. Iar aici Ion Iliescu ar putea spune mult mai multe decat Miron Cozma.
