Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Irigând rădăcina Răului

Laurentiu Mihu Actualizat: 24.09.2015 - 18:42

Pentru a 24-a oară în ultimii 24 de ani, ziua de 25 septembrie e una tristă, frustrantă, în felul ei definitorie pentru parcursul postdecembrist al României. Mai rău, e ca un doliu cu care – ce paradoxală și cinică poate fi uneori viața! – mult prea ușor ne-am obișnuit cu toții. Noi, societatea românească în ansamblu.

Share

Pentru a 24-a oară în ultimii 24 de ani, ziua de 25 septembrie e una tristă, frustrantă, în felul ei definitorie pentru parcursul postdecembrist al României. Mai rău, e ca un doliu cu care – ce paradoxală și cinică poate fi uneori viața! – mult prea ușor ne-am obișnuit cu toții. Noi, societatea românească în ansamblu. 

Pe 25 septembrie, în fiecare an, trei familii - Frumușanu, Crăiniceanu și Lazăr – bat calea unui singur loc, spre cimitir. În restul zilelor, unii dintre ei bat calea tribunalelor, a parchetelor și, ceas de ceas, cu toții iau la pas Golgota amintirilor la care nimeni nu și-ar dori să fie, cumva, părtaș.

În cazul Lazăr, și se impune această precizare, pentru urmașii acelui jandarm incendiat la mineriada din toamna lui 1991 nici măcar drumul parchetelor și-al tribunalelor nu a rămas deschis, neexistând practic un dosar de omucidere prin care statul român să fi mimat măcar intenția de a lămuri circumstanțele în care a fost băgat în pământ un tânăr căruia superiorii, deci statul român, îi ordonaseră să protejeze sediul Guvernului României de gloata înfierbântată. Urmașii lui Lazăr rămân, deci, numai cu amintirile și lanțul aferent de frustrări.

De partea cealaltă, părinții studentului Andrei Frumușanu, respectiv soțul și cei doi copii ai muncitoarei Aurica Crăiniceanu, chiar dacă au văzut cu ochii lor deschiderea unei anchete în toată regula, duc și azi pe umeri un nesfârșit dosar ce bate, ca longevitate, recorduri mondiale în materie penală.

Se poate spune că, în lipsa unei soluții definitive care să stabilească și circumstanțele în care s-au stins Andrei și Aurica, dar și pe autorul dublei crime, cele două familii trăiesc, de 24 de ani, o perpetuă reeditare a -momentului fatidic din 25 septembrie 1991.

Dar să fim sinceri: cât de mult ne-a păsat, nouă, celor din jur, de incredibila soartă a acestui dosar, Frumușanu-Crăiniceanu? Un dosar în care natura stupefiantului persistă tocmai prin faptul că zecile de criminaliști, de procurori și de judecători prin mâinile cărora a trecut speța nu au lămurit, timp de un sfert de secol, tragicul episod. Iar asta, cu toate că experții au avut totul în tolbă: martori, filmări, tehnologie și, foarte important, cadavrele.

Dar s-o luăm și altfel: cât de mult putem spune, ca societate, că ne pasă de asemenea tragedii, în condițiile în care am tolerat ca, în același sfert de secol, să nu fie nici pe sutime elucidate dosarele Revoluției și ale celorlalte mineriade?

Un om precum Teodor Mărieș, de exemplu, a fost lăsat, cu nonșalanță, singur să se bată pentru câteva raze de lumină. Iar ceea ce a obținut,  în condițiile date, e foarte, foarte mult. Însă, raportat la ceea ce -s-ar fi impus să obținem cu toții, în materie de elucidare a respectivelor dosare, biruințele domnului Mărieș rămân totuși victoriile tactice ale unui singuratic. Acompaniate - cum altfel?  - de o amară înfrângere strategică. Dar nici victoriile astea tactice nu ar fi fost posibile fără grevele foamei la care omul a recurs, fără energia incredibilă pe care a alocat-o acestui scop.

Firul scurt și roșu care îi leagă pe Frumușanu, Crăiniceanu, Mărieș a țesut în final o mare filă neagră în istoria recentă a societății civile românești din ultimul sfert de secol.

Au fost lăsați singuri, ca niște copii părăsiți de-ai lor părinți în fața viiturii. Și viitura a fost fără seamăn. Pe lângă autorii propriu-ziși ai morților de la mineriade și de la Revoluție colcăie un cerc exclusivist de autori morali.

O frumusețe de coincidență a făcut ca acest angrenaj malefic de patriarhi ai crimei să se regăsească, strategic, în toate ipostazele - fie că vorbim de influențarea politică în justiție a cazului Frumușanu-Crăiniceanu (indubitabilă), fie că vorbim de influențarea, după același tipar, a evoluției celorlalte spețe ce țin de mineriade sau de Revoluție (la fel, indubitabile).

Piramida nimicniciei umane l-a avut în vârf pe Ion Iliescu, iar de la vârf construcția a coborât, ușor, spre bază, configurându-se plenar cu lanțul trofic de mafioți post-decembriști hidratați din seva acestui tătuc cu zâmbetu-i monstruos.

Timp de aproape un sfert de secol, politicul a invadat atât de mult spațiul intim al actului de justiție în spețele mai sus amintite, încât te răvășește, o dată în plus, pasivitatea din acest răstimp a societății.

Cumva, din pasivitatea aceasta s-au hrănit, cu timpul, toate marile sincope care au subminat, “minerește”, drumul tuturor spre o viață mai bună.

Iar ca societate, nu vom putea spera vreodată la o viață mai bună până nu vom înceta să ne abandonăm semenii ca pe niște copii lăsați chiar de părinții lor să se descurce singuri în fața viiturii.

* NOTĂ:

Astăzi se lansează volumul ”Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu se redeschide”, o carte despre moartea lui Andrei Frumușanu și a Auricăi Crăiniceanu, semnată de Ștefan Frumușanu. Lansarea are loc la Librăria Humanitas Kretzulescu, cu începere de la ora 18.00, şi va fi urmată de o dezbatere la care vor participa, alături de autor, scriitoarele Ana Blandiana și Tatiana Niculescu Bran (cea care a îngrijit acest volum apărut la Editura Humanitas), Laurenţiu Mihu, redactorul-șef adjunct al ziarului ”România liberă”, care a scris cuvântul înainte al cărții, şi directorul general a Editurii Humanitas, Lidia Bodea.   

Citește totul despre:

Comentarii

loading...