Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ponta i-a zis DA lui Putin. De ce persistă neîncrederea nu doar la Washington, ci și Moscova și Beijing

Laurentiu Mihu Actualizat: 12.10.2014 - 16:59

Jocul premierului român este periculos, întâi pentru țară, apoi pentru el însuși. De ce? Pentru că a încercat să-i păcălească pe români și pe americani, dar nu a reușit să-i mulțumească definitiv pe ruși.

Share

Jocul premierului român este periculos, întâi pentru țară, apoi pentru el însuși. De ce? Pentru că a încercat să-i păcălească pe români și pe americani, dar nu a reușit să-i mulțumească definitiv pe ruși.

Afacerile cu petrol și, în general, cele cu resurse energetice, nu se încadrează niciunde pe Glob în nota a ceea ce, în mod curent, înțelegem prin termenul „afaceri”.

Statele păstrează un interes strategic, companiile sunt niște giganți cu ramificații regionale sau globale, deciziile importante includ întotdeauna și o componentă politică sau geopolitică.

Pentru dezvoltarea acestei industrii, prezența capitalului străin și a tehnologiilor avansate de peste granițe a fost și încă este vitală, în România.

Ca atare, nu doar românii, ci și americanii, rușii, austriecii sau ungurii au găsit în ultimii ani toată deschiderea pentru a se implica în explorare, exploatare, rafinare și distribuție, autorităților de la București revenindu-le sarcina de a asigura un mediu transparent și propice competiției.

Că statul român a eșuat sau nu în misiunea sa, asta face obiectul unei alte discuții.

Ceea ce, în context, merită reținut trimite tocmai la componenta geopolitică asociată jocului de business din industria avută în vedere, cea petrolieră.

Or, corporațiile străine care operează în România nu sunt numai ambasadorii propriului profit, ci și emisarii guvernelor de origine.

Prin intermediul lor, ne sunt transmise mesaje dificil de ignorat, nu degeaba conducătorii respectivelor companii se întâlnesc cu reprezentanți de cel mai înalt nivel ai statului-gazdă, nu degeaba managerii lor fac declarații publice despre situația politică sau cea a mediului de afaceri, nu degeaba analiștii - de la cei independenți, la cei din instituții – le urmăresc cu atenție fiecare mișcare.

Se întâmplă rar să fie vorba de gesturi pur comerciale atunci când marile companii petroliere străine investesc sau, din contră, când decid să nu o mai facă, atunci când amenință cu plecarea sau atunci când chiar pun în practică asemenea pași.

De ce?

Pentru că, odată luată hotărârea de a intra pe o piață, își fac planuri pe termen lung.

Dat fiind specificul acestei industrii, nici n-ar putea fi altfel.

Știu că punctul de plecare al acestui text îl constituie scandalul creat de Lukoil, pe fondul anchetei în care compania deținută de oligarhul Vagit Alekperov este acuzată de evaziune fiscală, spălare de bani și crearea unui prejudiciu de circa 230 milioane de euro; sau, de cel puțin 230 de milioane, după cum a sugerat președintele Traian Băsescu, în intervenția publică, fără precedent, de joi după-amiază.

Însă, chiar dacă pornim de la Lukoil, haideți să privim o clipă spre companiile americane cu interese de afaceri în industria petrolului din România.

Făcând asta, ne va fi simplu să identificăm substratul geopolitic din activitatea lor și apoi să trecem spre următoarea concluzie, una care va atinge frontal tocmai cazul Lukoil.

E drept că petroliștii din SUA au venit aici în primul rând pentru că au identificat oportunități de afaceri, dar în același timp vocea lor este și un ecou al administrației de la Washington.

Există o congruență evidentă între mesajele transmise autorităților de la București de către decidenții Exxon Mobil sau Chevron, de exemplu, și cele repetate de oficialii Casei Albe, ai Departamentului de Stat, Congresului sau Pentagonului.

Democrație și stat de drept, economie de piață reală, cadru legislativ și cadru fiscal predictibile, transparență și încredere ca între parteneri egali, reguli ale jocului care să nu fie schimbate în timpul jocului ori respectarea și în practică a orientării strategice asumate și a acordurilor la care ne-am angajat – toate acestea ajung la urechile Președinției, Parlamentului, Guvernului sau ale serviciilor de informații din România când prin oamenii de afaceri americani, când prin oficialii Administrației SUA.

Practic, acești investitori poartă clipă de clipă cu ei și oferta pe care țara lor de origine, America, o face țării lor gazdă, România: vă vom sprijini să îmbrățișați modelul nostru de dezvoltare economică, socială, politică și de securitate. Unul, aș adăuga eu, de un remarcabil succes.

Rezumând, deci, se înțelege că prin companiile americane-gigant, prezente pe piața din România, America însăși ne face o anumită ofertă de dezvoltare.

În centrul ei stă statul de drept (restul urmând a decurge de la sine).

Apropo, anti-americanilor de profesie le-aș reaminti că respectiva concluzie, cea de mai sus, are în vedere strict situația României.

Acum, revenind la cazul Lukoil.

Dacă plasăm scandalul creat prin ancheta penală de la rafinăria Petrotel, parte a grupului condus de Alekperov, în logica amintită, e limpede că, prin intermediul Lukoil, Kremlinul tocmai și-a făcut publică oferta înaintată României.

În centrul ei nu este statul de drept, ci plutocrația șlefuită de Putin, iar premierul Ponta a spus DA.

Dar vrem oare asta?

OK, e un model, în sensul larg al cuvântului, dar, având în vedere evoluția statelor de pe orbita Moscovei, devine neclar de ce ar înțelege cineva că poate fi vorba de dezvoltare.

Ani de zile, adică în intervalul scurs de când Lukoil a preluat rafinăria de la Ploiești, regimul de la Kremlin a lăsat compania să mimeze integrarea în peisajul autohton, unul de-a dreptul imperfect, dar, totuși unul care se străduia să mențină un echilibru (chiar și precar) al economiei de piață ori separării puterilor în stat.

Când, însă, pe fondul complicațiilor generate de expansionismul Rusiei în Ucraina, al unei concentrări crescânde a puterii în mâinile unui singur om - Vladimir Putin – și al apropierii alegerilor prezidențiale în România, autoritățile de la București au intrat în miezul afacerii Lukoil de la Ploiești, la Moscova s-a declanșat alarma.

Nu o alarmă ce ar sugera neapărat panica, dar una care, foarte probabil, le-a indicat decidenților de la Kremlin că a sosit și pentru România vremea să afle, la modul explicit, care e planul în care Moscova consideră că ar fi cazul să se integreze.

Atrag din nou atenția că în centrul lui, al acestui „model”, numai statul de drept nu stă.

Ca atare, robotul s-a pus automat în funcțiune.

Dat fiind faptul că România are, deja de doi ani și jumătate, un premier mai mult decât labil, un Guvern cel puțin iresponsabil și o majoritate parlamentară-marionetă, dat fiind și faptul că sprijinul actualului arc guvernamental stă în dorința arzătoare a sute de baroni, politicieni de la centru și afaceriști de casă de a scăpa de perspectiva pușcăriei, mașinăria de propagandă alimentată de la Moscova a început să producă fum; mult fum.

În numai câteva zile, tot poporul a fost înștiințat – pe canale care variază, de la premierul Victor Ponta însuși, la șeful CSM și scribii de la oficiosul moscovit, Vocea Rusiei – că actul de justiție generează șomaj, că anti-corupția, în sine, distruge fabrici și uzine, iar separația puterilor în stat subminează economia națională prin privarea bugetului de sutele de milioane de euro din taxe și impozite pe care Lukoil le-ar injecta la buget.

De pildă, dacă am face o adunare a ieșirilor directorului rus al rafinăriei Petrotel-Lukoil și ale șefului de sindicat de acolo, cu nepermisele intervenții publice în derularea unei anchete penale, venite dinspre premierul Victor Ponta și ambasadorul Federației Ruse la București, Oleg Malginov, nu am obține altceva decât o sumă de falsuri și populisme perfect esențializate într-un articol recent apărut în Vocea Rusiei, sub semnătura unui anume Rădulescu (nu dau prenumele ca să nu-i fac reclamă).

Or, când Victor Ponta, în calitate de premier al României, se găsește pe aceeași lungime de undă cu atâta amar de emițători oficiali ai Federației Ruse, nu ai cum să nu te întrebi:

*Domnule, dar cum își permite prim-ministrul României să facă pe avocatul unui alt stat, în timp ce bugetul girat de Guvernul său ia o țeapă de cel puțin 230 de milioane de euro?

*Cum se poate ca șeful Guvernului de la București să taie cu bisturiul în principiul separării puterilor în stat chiar la scurt timp după ce a revenit de la Houston (că la Washington nu e primit nici acum, cu o lună înainte de alegeri), unde îi invitase pe petroliștii americani să-și direcționeze părți și mai consistente din capitaluri spre România?

*Cum e posibil ca Victor Ponta să gândească perfect identic despre ancheta de la Petrotel-Lukoil cu ambasadorul lui Putin și cu directorii oligarhului Alekperov, un subordonat cu mașină la scară al dictatorului KGB-ist, în condițiile în care Rusia face ceea ce face în Ucraina și la puțin timp după ce amiralii săi și chiar liderii de la Kremlin au anunțat cu pompă că vor popula Marea Neagră cu zeci și zeci de noi mașinării de război?

*Totodată, cum e posibil ca, în timp ce de la Washington - cu care până una-alta Bucureștiul are un parteneriat strategic - vin semnale despre cum am putea să ne sincronizăm pentru a contracara amenințarea evidentă dinspre est, tu, Victor Ponta, să te trezești vorbind numai rusa, dar nici un pic de engleză?

n fine, cum să te mai perceapă lumea ca pe un politician angajat în menținerea orientării strategice a țării tale, din moment ce teza falsă pe care o răspândești în spațiul public se potrivește la virgulă cu cea primită prin fax de Vocea Rusiei, de la biroul de propagandă situat în subsolurile Kremlinului?

Luni, 6 octombrie, Victor Ponta (premier și candidat la prezidențiale) îi invita pe procurori să-și ia catrafusele și să lase evaziunea de la Lukoil în pace, armata și insurgenții lui Putin având probabil nevoie de sutele acelea de milioane de euro pentru „operațiunea de salvare” din sudul și estul Ucrainei. Soma, astfel, statul de drept și separația puterilor în stat să ia o pauză pentru că el însuși vrea să ia lecții de la spartanul lider care nu bea vodcă.

La fel cum a făcut cu plagiatul său grotesc, Ponta nu și-a înghițit ulterior vorbele.

Nu a făcut-o nici măcar joi, 9 octombrie. Erau ziua și data în care președintele Traian Băsescu l-a somat pe el să se pregătească pentru preluarea Lukoil, în caz că Putin îi cere lui Alekperov să tragă obloanele peste rafinăria de la Ploiești, iar pe ruși să-și cumpere bilete de avion și să uite de sumele uriașe, produse la negru în România.

Victor Ponta vrea să fie președintele României, considerând că Traian Băsescu a trădat țara în care el, Victor Ponta, și-a însușit tainele furtului și a aprofundat misterele oportunismului de la maestru-i Adrian Năstase.

Dar ce fel de președinte ar putea fi, ne-a demonstrat cu prisosință în plin scandal Lukoil.

La o scară infinit mai mică, și totuși, extrem de relevantă, ne-a mai convins de capacităițle-i limitate de lider, dar nemăsurate ca obsedat de putere, când cu privatizarea CFR.

La vremea respectivă, deci nu mai departe de momentul 2013, a fost evident că face mai degrabă jocul afaceristului care a sfârșit în final în beciurile arestului preventiv (Gruia Stoica), decât pe ale țării pe care se presupune că ar trebui să o servească. Ponta și Guvernul său s-au trezit dându-i lui Gruia idei despre cum ar putea mulge statul român slab de niște milioane de euro, în caz că privatizarea eșuează.

Acum, însă, mizele sunt chiar mai mari.

Problema, însă, pentru Victor Ponta stă altundeva: a ajuns ca un șoarece mic prins între pereții unui triunghi destul de mare: interesul României, interesul Americii și interesul Rusiei.

Pe primele două le-a trădat. În ciuda sudorii de pe frunte, pe cel de-al treilea încă nu l-a satisfăcut.

La cât e de labil, de laș și de incompetent, are toate șansele să eșueze pe toate fronturile. Ancheta de la Lukoil și ieșirea de joi a lui Traian Băsescu i-au făcut o surpriză de zile mari.

Iar dacă nici pe americani nu-i va putea fenta și nici pe ruși nu va reuși să-i mulțumească pe deplin, atunci vor afla și chinezii că-și pun în el speranțe false.

Victor Ponta e cameleon, dar până a acum a dovedit că nu-i de cursă lungă. Pur și simplu, nimeni nu se poate baza pe el.

Zilele următoare ne vor lămuri suplimentar.

 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...