Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Pentru că şcolile pot fi închise oricând, e uşor să cadoriseşti mafia cu Codul Penal

Laurentiu Mihu 31.01.2014 - 17:43

Scriam în editorialul din 26 martie 2013 că “afacerea <> ar trebui să se pironească în memoria locuitorilor Capitalei drept una dintre cele mai umilitoare situaţii în care au fost puşi de către primarul ...

Share

Scriam în editorialul din 26 martie 2013 că “afacerea <> ar trebui să se pironească în memoria locuitorilor Capitalei drept una dintre cele mai umilitoare situaţii în care au fost puşi de către primarul general Sorin Oprescu, un personaj sinistru nu numai prin relaţia strânsă pe care o are cu satrapul Bucureştilor din anii ’90, Ion Iliescu, ci şi prin cinismul cu care crează psihoze pentru a-şi manipula în voie concitadinii”.

Şi încheiam acel text cu două întrebări:

Prima: “Cum de a trecut Oprescu la demolarea Halei Matache tocmai marţi, după lăsarea întunericului, cu doar câteva ore înainte de instalarea codului portocaliu? Cum de s-a apucat primarul-demolator de dezmembrarea unui monument de patrimoniu, pentru care actele nu erau gata, în condiţiile în care aflase el că stihiile naturii vor lovi Capitala fix în acea noapte?"

A doua: “Dacă pentru câţiva fulgi de zăpadă a îndrăznit să închidă sute de şcoli, licee şi grădiniţe în Bucureştiul anului 2013, vă daţi seama de câte este Sorin Oprescu în stare pentru un pumn de arginţi?”

Nu a trecut nici măcar un an de la momentul în care am formulat întrebările de mai sus şi cred că e clar acum de câte poate fi în stare primarul general al Capitalei pentru a conserva un capital electoral crescut ca-n seră, dar de care se folosesc când el, Sorin Oprescu, când actuala putere.

E clar, deoarece pe 26 ianuarie şi în săptămâna care a urmat, Oprescu a recidivat.

Influenţa pe care acesta o exercită la vârful PSD a rămas intactă chiar şi după tragedia de anul trecut, când un băieţel a fost ucis de maidanezii de pe urma cărora oameni din anturajul edilului general au făcut bani buni.

Iar această influenţă i-a permis ca, timp de o săptămână, să obţină închiderea tuturor şcolilor şi grădiniţelor de stat din Bucureşti, pe motiv că numai astfel poate fi asigurată fluenţa transportului în cel mai mare oraş al României, în condiţii de iarnă.

Bineînţeles că în comunicarea cu marele public s-a făcut vorbire de siguranţa copiilor, a părinţilor şi cadrelor didactice.

Doar că, puţin mai jos, vom vedea cine şi când a trădat această versiune oficial-pompoasă.

Toate indiciile arată că, la origine, a fost de fapt vorba de grija incomensurabilă de a masca incompetenţa administraţiei, dar şi teama că bucureştenii vor vedea la jurnalele de ştiri haosul pe care-l poate genera până şi cel mai modest strat de zăpadă.

Grijă şi teamă care s-au dovedit de mii de ori mai mari decât bunul simţ şi datoria unor autorităţi plătite din bani publici, de a asigura condiţii elementare pentru funcţionarea unităţilor de învăţământ.

La fel ca în martie 2013, şi în ianuarie 2014 s-a recurs la acelaşi artificiu: interpretarea abuzivă a codurilor meteorologice de alertă.  

Să luăm, pe rând, faptele.

Duminică, 26 ianuarie. Ministerul Educaţiei postează pe pagina sa oficială de internet un comunicat de presă în care anunţă că şcolile şi grădiniţele vor fi închise luni şi marţi pentru siguranţa elevilor, a însoţitorilor acestora şi a personalului didactic şi nedidactic”.

Ministerul condus de Remus Pricopie pomeneşte, deci, cât se poate de clar ideea de “siguranţă”.

Situaţia e prezentată în aceeaşi lumină, duminică 26 ianuarie, şi de către Inspectoratul General al Municipiului Bucureşti: “Având în vedere condiţiile meteorologice nefavorabile, conducerea Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti a decis sistarea cursurilor unităţilor de învăţământ preuniversitar (preşcolar, gimnazial şi liceal) din Municipiul Bucureşti pentru datele de luni, 27 ianuarie 2014 şi marţi, 28 ianuarie 2014. Această decizie a fost luată la recomandarea Instituţiei Prefectului şi Primăriei Capitalei şi cu informarea MEN”. 

Totuşi, a doua zi se consumă un scurt, dar grăitor, episod.

Un dialog purtat între ministrul Educaţiei şi premierul României scoate în evidenţă influenţa lui Sorin Oprescu în Guvern, ca şi micimea lui Remus Pricopie şi a lui Victor Ponta. Plus, faptul că Ministerul Educaţiei şi ISMB pot fi lejer suspectate de manipulare.

Aşadar, luni, 27 ianuarie. La comandamentul de urgenţă de la Palatul Victoria, premierul dă o inexplicabilă dovadă de luciditate şi îl întreabă pe ministrul Pricopie de ce se inchid şcolile şi grădiniţele publice, din moment ce în Capitală se circulă uşor.

Prin subiectul, predicatul şi naturaleţea sa, răspunsul lui Remus Pricopie este devastator: "La solicitarea primăriei (generale), pentru a putea degaja în timp util străzile" (sursa: Hotnews). Demnitarul mai adaugă şi că avusese, în ajun, o discuţie cu Sorin Oprescu si cu inspectorul general, iar ordinul pe unitate a fost "să rămână închise şcolile".

Iar nebunia continuă: "Mai vorbiţi o dată ca să nu inem totuşi lumea acasă decât dacă este absolut necesar", este replica lui Victor Ponta, în ceea ce s-ar putea considera al doilea moment de luciditate, greu de imaginat, dar totuşi consumat în aceeaşi zi. (sursa citatului: Hotnews)

Ce a urmat, ştim cu toţii: această ultimă indicaţie dată de Ponta a fost ignorată de toţi responsabilii de sub el, din moment ce şcolile şi grădiniţele bucureştene au rămas închise toată săptămâna, chiar dacă vremea nu s-a înrăutăţit, ci din contră.

Nu în ultimul rând, avem în faţă imaginea unui ministru al Educaţiei de o usturătoare ipocrizie şi de o răscolitoare obedienţă.

Pe de o parte, în comunicatul de presă remis de ministerul pe care îl conduce, Pricopie varsă în spaţiul pulic informaţia că măsura radicală a închiderii unităţilor de învăţământ a fost luată din considerente de siguranţă.

Pe de altă parte, acelaşi ministru recunoaşte, în dialogul purtat cu premierul, că primarul general îi ceruse în ajun să ţină copiii şi cadrele didactice în colivie pentru că nu are el, Sorin Oprescu, chef de disfuncţionalităţi şi de muncă în plus.

Din punctul acesta de vedere, Pricopie merită intervievat nu de presă, ci de un procuror.

Oportunitatea unei anchete a Parchetului, menită să elucideze modul în care au acţionat Ministerul Educaţiei şi Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, mi se pare cel puţin de bun simţ.

Până atunci, invenţia naturii numită Remus Pricopie ne-a demonstrat cât de puţin îi pasă de sistemul pe care vremelnic îl conduce.

Ne-a dovedit că este un personaj care nu-şi pune şi nu pune întrebări, un yesmen care se-nchină zilnic la icoana struţului.

Una peste alta, Remus Pricopie, Sorin Oprescu şi Victor Ponta ne-au arătat, în săptămâna care s-a scurs, că în România se decide mai uşor închiderea a sute de şcoli şi grădiniţe decât i-ar fi unei freze de zeci de tone degajarea a doi metri cubi de zăpadă.

Ziarul nostru a arătat zilele trecute cum, în timp ce şcolile şi grădiniţele de stat zăceau sub lacăt pe motiv de coduri neprielnice, unităţile similare din mediul privat au lucrat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Iar asta, tocmai pentru că nu s-a întâmplat nimic deosebit. Doar ninsese, iar temperaturile s-au dus spre zero sau puţin sub zero grade.

De altfel, acest amănunt pune încă o dată în lumină iresponsabilitatea oficialilor care au decis introducerea unei săptămâni suplimentare de vacanţă.  

În afară de laşitatea sa, coroborată cu incompetenţa, nimic altceva nu poate explica liniştea interioară cu care ministrul Remus Pricopie a tratat zilele trecute şcolile şi grădiniţele publice.

Să aibă dumnealui alte informaţii decât mine cu privire la capacitatea şi calitatea şcolii româneşti? Tare mi-e greu să cred.

Or, eu ştiu că e cam la pământ sau, dacă vreţi, undeva la nivelul stratului de zăpadă.

De pildă, în ultimul studiu PISA, privind starea educaţiei la nivel mondial, România ocupă locul 45 la matematică, din 65 de ţări şi economii luate în calcul.

Aproape jumătate dintre elevii români testaţi (40,8%) au avut rezltate slabe, în top plasânduse puţin peste trei procente.

Ne aflăm în urma Ungariei şi Serbiei. Pe primele locuri ale clasamentului, la distanţe cosmice, se află elevii din Shanghai-China, Singapore, Hong Kong, Taipei, Coreea de Sud, Macao, Japonia, Liechtenstein, Elveţia si Olanda.

Dacă ne uităm la primele clasate, observăm că sunt exact acele state asiatice care au avut o dinamică uluitoare în materie de creştere economică şi inovaţie.

Sergiu Moroianu a obţinut titlul de doctor în matematică la Massachusetts Institute of Technology. Nu demult, domnia sa explica în paginile României libere  despre ce ar fi vorba în propiziţie: “În ţările asiatice, sistemul educaţional este perceput în societate ca fiind crucial, spre deosebire de România unde ocupaţiile intelectuale sunt, astăzi, dispretuite“.

Dacă tot suntem aici, am putea aminti şi cazul Finlandei, ţară al cărei sistem educaţional este considerat drept cel mai performant din lume.

Într-un articol semnat în săptămâna în care la Bucureşti erau închise şcolile şi grădiniţele pe motiv de fulgi picaţi din cer şi purtaţi de vânticel, colegul meu Dan Gheorghe arăta de ce nici la Cercul Polar nu se închid şcolile iarna, dar şi cum e tratată, în general, educaţia în acest spaţiu în care domnii Pricopie, Ponta şi Oprescu nu ar putea nicicând ajunge în vârful ierarhiei politice.  "Anul trecut a fost zăpadă mare. A nins fără oprire din noiembrie până-n aprilie, dar şcolile nu s-au închis", îi povestea colegului meu un român care locuieşte acolo de şapte ani.

Dar, vorba aia, în Finlanda există trei reguli mari şi late: investiţii masive în educaţie; şcoli din metru în metru, pentru ca toţi copiii să aibă acces la ele; în fine, întâi deszăpzeşti drumul spre unitatea de învăţământ şi abia apoi faci şedinţa de Guvern.

Spre deosebire de România, în state ca Finlanda este vorba mai mult decât de bani. Suportul financiar este, cu siguranţă, motorul. În acelaşi timp, conştiinţa publică şi capacitatea oamenilor de a înţelege că direcţionarea unor sume imense în acest scop este esenţială sunt cheia şi contactul.

Nu învîrţi de cheie, nu porneşte motorul.

Iar dacă abordăm lucrurile sub acest unghi, haideţi să vedem cum a fost cu cheia şi motorul în Bucureştiul săptămânii 26 -31 ianuarie 2014.

V-aş recomanda, de aceea, să pornim de la premisele şi concluziile expuse mai sus, anume că Pricopie, Oprescu şi Ponta sunt nişte iresponsabili cu diplomă, iar deciziile lor - oglinda care le devoalează chipul.

Dar, totuşi, în educaţia naţională există numai ei?

Unde au fost zilele trecute educatorii şi profesorii, asociaţiile profesionale şi sindicatele lor?

Cum de au acceptat mii de oameni din sistem ca trei pierde-vară să ia măsuri atât de radicale, dar fără temei, ca şi cum ar fi singuri?

Este uluitor că nu a existat nici o luare de poziţie, nici o opoziţie, nici un apel la raţiune din partea corpului didactic.

Veţi spune, poate, că nu aveau săracii oameni ce face, dar vă veţi înşela.

Ar fi avut cum să reacţioneze, ar fi avut şi de ce.

Este drept, însă, că profesioniştii din învăţământul românesc au două mari probleme: cooordonarea şi provocarea (individuală, dar şi colectivă) pe care o presupune asumarea unor responsabilităţi civice.

Căci, da, a lupta pentru un sistem de învăţământ mai competitiv reprezintă în sine prestarea unui serviciu social; unul de interes naţional.

Într-adevăr, o asemenea misiune excede limitele unui anumit grad de confort care, oricât de redus ar fi, va părea întotdeauna mai dulce decât ieşirea din spaţiul respectiv.

Cruda realitate – şi pentru prestatorii, şi pentru beneficiarii serviciului numit educaţie – ţine de faptul că rămân pe mai departe singuri în acest joc.

Momentan, reformele depind numai şi numai de ei, sunt posibile numai dacă vor porni de jos în sus, pentru că la vârf nu există încă o voinţă autentică de a transforma fundamental şcoala românească.

Interesele auxiliare sunt mult mai pronunţate, iar, pe de altă parte, a spera într-un ajutor masiv din exterior este mult prea devreme.

De ani de zile, de pildă, partenerii strategici ai României cheltuie resurse şi timp cu sprijinirea reformelor din justiţie, care în orice stat reprezintă baza, fundamentul pentru celelalte transformări radicale.

De ceva timp, apar şi rezultatele, dar dacă suportul ar fi lipsit, aşa cum se întâmplă în cazul învăţământului, atunci nimic esenţial nu s-ar fi schimbat în aceşti ani.

Dincolo de dosarele penale împotriva unor nume grele, deschise de procurorii anticorupţie, dincolo de dezvăluirile ANI, de activitatea CSM sau de condamnările pe marea corupţie care se dau la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, merită amintite şi reacţiile tranşante şi deschise ale procurorilor şi judecătorilor vizavi de ingerinţele politicienilor sau vizavi de noile Coduri.

Corpul profesioniştilor din justiţie respinge tot mai dur înţelegerile politice, iar bătăliile în care s-au angajat aceşti oameni relevă un adevăr tot mai evident: reforma în justiţie, deşi de necrezut acum doar câţiva ani, devine realitate.

Dacă privim global România şi priorităţile ei strategice, ajungem inevitabil la aceeaşi concluzie: ele sunt trei – justiţia, educaţia şi sănătatea.

În orice societate, acest triunghi formează baza.

Dintre ele, justiţia a ajuns în punctul cel mai avansat.

Sănătatea, în continuare lăsată la mâna hazardului, are, totuşi, o a doua natură. O a doua natură care îi poate oferi o şansă chiar şi atunci când interesele mediului politic autohton nu se sincronizează cu cele obiective ale sistemului.

E vorba de o compatibilitate mai pronunţată cu piaţa liberă, într-un context în care cererea de medici din Vest extrage numeroşi profesionişti din Est, dar şi în condiţiile în care pachetele de servicii medicale devin tot mai flexibile, din punct de vedere geografic şi politic, pentru ansamblul pacienţilor din spaţiul UE.

Într-un anumit sens, se poate spune că reforma din sănătate, ignorată de autorităţile române, primeşte totuşi o şansă graţie unui context european mai prielnic ca niciodată.

Vrând-nevrând, atunci când rezerva locală de medici se va apropia de punctul de epuizare, sistemul va reacţiona, iar asta se va vedea, de exemplu, într-o naturală creştere a salariilor şi îmbunătăţire a condiţiilor de muncă.

Implicit, serviciile medicale oferite vor cunoaşte şi ele o permanentă îmbunătăţire, chiar dacă lentă, pentru că şi cererea devine mai sofisticată, iar oferta tot mai stimulată să accepte graţiile competitivităţii.

E, până la urmă, vorba de mecanisme naturale de reglare şi supravieţuire specifice economiei de piaţă. În România actuală, ele au mai multe şanse să se înfiripe în sistemul de sănătate decât în cel educaţional.

Spre deosebire de ţările în care oamenii văd o relaţie directă între gradul de instrucţie şi nivelul de bunăstare, în România educaţia rămâne ceva abstract.

Şi, e drept, investiţiile pe care le faci azi nu-ţi vor întoarce beneficii solide mai devreme de 20 de ani.

Spre comparaţie, în ţara noastră şi justiţia, şi sănătatea au un grad mai ridicat de  concret, sunt percepute ca fiind “mai vitale”.

Se zice adesea că dintr-o apendicită se poate chiar muri, dar cu prostia sau cu o facultate prin care treci ca raţa prin apă se poate trăi şi 90 de ani.

Şi aşa o fi.

Doar că, atunci când pui problema în termenii ăştia, nu ai motive să reproşezi cuiva că ţi-ai trăit cei 90 de ani numai în greutăţi.

La fel, nici nu te poţi aştepta ca ministrul Justiţiei, premierul României şi şeful statului să se încline în faţa ta ori să îţi furnizeze alte explicaţii pentru faptul că nu amendează Codul Penal sau pentru că s-au trezit târziu să tragă alarma, lăsându-l mai dulce pentru mafioţi, decât sofismele de genul:

* "Nespecialiştii, marinarii de exemplu, nu înţeleg nimic din lucrurile astea şi trebuie să înţeleagă şi ei, că Codul penal nu se referă doar la traficul de blugi, ci la lucruri complicate. (Victor Ponta)

* ”Articolul indicat de preşedintele Traian Băsescu nu se regăseşte printre modificările Codului de procedură penală propuse de Consiliul Superior al Magistraturii. Din punct de vedere al Ministerului Justiţiei, acest articol nu trebuie modificat". (Robert Cazanciuc)

* “În acelaşi timp, îmi asum şi eroarea de a nu fi înţeles sensul art. 140. Asta nu înseamnă că el nu trebuie corectat. Juriştii de la Preşedinţie sunt constituţionalişti, nu sunt penalişti”. (Traian Băsescu)

Citește totul despre:

Comentarii

loading...