Iureşul politic ce se înteţeşte pe zi ce trece şi care pare să nu mai aibă răbdare până la confruntarea electorală decisivă de anul viitor are resorturi foarte încâlcite. Şi asta deoarece competiţia dintre principalii poli de putere pentru controlul funcţiei prezidenţiale, care va rămâne şi după 2014 cea mai importantă poziţie în stat, se suprapune altor două conflicte majore.
Unul este războiul descentralizării şi al regionalizării. Adică lupta dintre baronii de Bucureşti şi cei din restul ţării, dintre nucleul de politicieni şi înalţi funcţionari dornici să păstreze principalele pârghii de finanţare şi control în administraţia centrală şi nucleul baronilor locali ce vor să rupă de la Bucureşti funcţii şi mecanisme care să le ofere mai multă putere şi autonomie.
Al treilea conflict este cel al direcţiei strategice a României. Deşi este şi va fi tranşat pe scena politică internă, are o pronunţată dimensiune externă, fiind purtat între adepţii parteneriatelor strategice existente şi aliaţii ascunşi ai unor forţe străine care au tot interesul să ne îndepărteze de la traiectoria prooccidentală. Pe lângă ţintele militare şi politice, contează din ce în ce mai mult şi cea economică, în special cea privind resursele energetice.
Asistăm practic la trei războaie într-unul singur, în care principalii combatanţi luptă în paralel pe trei fronturi.
Primul efect al acestei situaţii diferite faţă de tot ce am experimentat din 1990 încoace: creşte confuzia. Purtători de vorbe detestabili au ajuns să susţină cauze principial corecte, în timp ce lideri de opinie onorabili au ajuns cruciaţi împotriva aceloraşi cauze, lăsându-se orbiţi de furia împotriva celor care le promovează din interese meschine şi ignorând nevoia de a-şi nuanţa judecăţile.
Următorul efect previzibil: va fi foarte greu de acceptat de către idealişti şi de către cei bine ancoraţi în partizanate de tot felul că unii combatanţi din zona politică „bună, patrioată, justiţiară“ ajută fără voie forţele externe care ne-ar vrea blocaţi pe veci în no-man’s-land-ul dintre Orient şi Occident.
După cum, chiar şi mai greu de înghiţit va fi faptul că unii dintre ticăloşii de serviciu, corupţi şi demagogi, care sunt dispuşi să le cedeze baronilor hălci întregi din administraţia centrală în schimbul voturilor pe care le vor strânge cu japca şi la prezidenţialele din 2014, susţin, din calcule cât se poate de egoiste, proiecte ce ar genera creştere economică şi ar duce la integrarea şi mai profundă a României în spaţiul euro-atlantic.
Astăzi, aceşti „unii“ care sfidează judecăţile şi prejudecăţile ce ne-au ghidat până acum reprezintă excepţii şi nu ne ameninţă opţiunile deja conturate. La cât de furtunos, însă, a debutat precampania prezidenţială, la câte dispute încep să se amestece în fiecare zi pe ecranele televizoarelor, nu este exclus ca, în curând, să ne fie mult mai greu să distingem albul de negru.
Ceea ce va însemna că o ceaţă deasă se va lăsa peste arena publică. Există o singură soluţie pentru a nu orbecăi în pâcla gri, întreţinută deopotrivă de propagandişti, de diversionişti şi de proşti:
Temele esenţiale trebuie separate de cele diversioniste, cele determinante pentru interesul naţional trebuie cântărite cât mai obiectiv cu putinţă, trebuie analizate în detaliu mizele celor implicaţi şi decis ce ar fi bine pentru noi şi pentru ţară să se întâmple în domeniul respectiv.
Una dintre temele majore pe care se vor confrunta principalele forţe ce aspiră la câştigarea preşedinţiei, dar şi cele ce îşi dispută orientarea strategică viitoare a României, priveşte explorarea şi exploatarea gazelor de şist. Un subiect autentic, a cărui miză depăşeşte cu mult orizontul anului 2014 şi care ar trebui să intereseze fiecare cetăţean deoarece impactul acestei resurse asupra viitorului economiei româneşti poate fi imens. Chiar şi dacă în România nu se va extrage, în final, nici un metru cub!
Un subiect care, în plus, defineşte cât se poate de clar interesele şi jocul Rusiei în vederea alegerilor prezidenţiale de anul viitor. Un joc menit să promoveze la Cotroceni un politician care să le susţină nu doar interesele energetice, dar şi agenda în ceea ce priveşte Moldova şi prezenţa militară americană pe teritoriul României.
Pentru a cântări precis care dintre politicienii ce îşi dau cu părerea despre gazele de şist merită susţinut sau nu, este important să priviţi cu mult dincolo de graniţele României. Până în Statele Unite ale Americii, acolo unde nu cu mult timp în urmă a început procesul de rebalansare a pieţei energetice mondiale.
În urmă cu mai bine de o lună, pe 11 septembrie mai precis, Departamentul de Energie al SUA a acordat terminalului Dominion Cove Point, din Maryland, pe malul Atlanticului, licenţă pentru exportul de gaze lichefiate în ţări cu care Washingtonul nu are acord de liber schimb. Este a patra astfel de licenţă acordată vreodată, în condiţiile în care ultimele trei au fost date anul acesta.
Noua politică a SUA de a permite exportul de gaze lichefiate către ţări cu care nu au acord de liber schimb – cum sunt, de exemplu, toate ţările europene – schimbă radical jocul preţului la gaze naturale. Pe lângă cele trei licenţe de export acordate deja anul acesta, mai există alte 20 de cereri din partea altor terminale care aşteaptă aprobarea. În clipa în care toate vor fi acordate, capacitatea de export de gaze a Statelor Unite va echivala cu o treime din producţia sa zilnică.
Această masivă capacitate de export cu ajutorul tancurilor maritime va face posibilă o scădere a preţului la gaze atât în Europa, cât şi în Asia. În Europa, preţul mediu este situat în jur de 400 de dolari pe mia de metri cubi, în Asia este de aproximativ 500 de dolari, în timp ce în SUA, din cauza revoluţiei gazelor de şist, care a determinat o creştere fulminantă a zăcămintelor exploatabile comercial, preţul este în jur de 100 de dolari.
Chiar şi cu toate costurile suplimentare pe care le presupun lichefierea, transportul cu tancuri de gaze lichefiate (LNG) şi delichefierea, gazul american poate ajunge în terminalele europene LNG la costuri de maximum 300 de dolari. Şi dacă nu va fi vândut la acest preţ, ci la unul pe la jumătatea diferenţei faţă de cel actual, cum este cel mai probabil, la volumele de miliarde de metri cubi în care se măsoară consumul unei ţări, apariţia acestei alternative se va traduce în economii de sute de milioane de dolari anual, poate chiar miliarde. Şi nu doar în economii, ci şi în plus de competitivitate pentru industriile care utilizează gazele naturale ca materie primă.
Acesta este şi motivul pentru care decizia Statelor Unite de a permite exportul de gaze către alte ţări decât cele 20 cu care au acorduri de liber schimb s-a lăsat atât de mult aşteptată. Şi economia americană are nevoie de gaze ieftine pentru a se menţine competitivă şi pentru a recâştiga măcar o parte din afacerile pe care le-a pierdut în ultimele decenii în favoarea Chinei şi a altor economii emergente care şi-au folosit din plin atuurile forţei de lucru şi resurselor minerale ieftine.
În final, au învins, se pare, argumentele bazate pe studii complexe care demonstrează că, şi dacă SUA exportă o parte din producţia de gaze de şist, creşterea preţurilor pe piaţa internă nu va fi într-atât de mare încât să perturbe industria prelucrătoare locală. În timp ce profitul producătorilor de gaze va fi substanţial.
America are de câştigat din revoluţia gazelor de şist care a început pe teritoriul său în urmă cu zece ani; ţările importatoare de gaze din Europa şi Asia vor avea, de asemenea, de câştigat prin accesul la un combustibil şi o materie primă mai ieftine; cine are, însă, de pierdut? Evident, Rusia, cel mai mare exportator de gaze din lume în acest moment.
De fapt, presiunea pe preţul gazelor a şi început deja. Chiar dacă va mai dura ani până ce SUA îşi vor atinge potenţialul maxim de export, Rusia a înţeles deja că nu mai poate avea aceleaşi pretenţii ca până acum. Apropierea alternativei americane a catalizat nemulţumirea clienţilor ei europeni, care au devenit din ce în ce mai iritaţi de modalitatea de calcul al preţului la gaze, raportat la preţul petrolului, ce a culminat cu investigaţia pe care Comisia Europeană a început-o împotriva practicilor Gazprom.
Urmarea: compania prin care Rusia îşi vinde gazele, dar îşi exercită şi influenţa geopolitică a început să taie din preţuri. Primul pas a fost să acorde în ultimul an discounturi substanţiale unor clienţi fideli în schimbul unor contracte pe termen lung, prin care speră să se protejeze de impactul scăderii preţurilor în momentul în care exporturile SUA vor atinge valori importante.
Pierderile Rusiei sunt deja majore. Gazprom a anunţat că în 2013 preţul mediu la care şi-a vândut gazele a coborât la 370$ mia de metri cubi, faţă de 402$ în 2012. Ce înseamnă asta? Câteva miliarde de dolari mai puţin în vistieria Kremlinului, iar războiul cu gazele americane nici nu a început, practic.
Rusia va simţi pe deplin efectele revoluţiei gazelor de şist în clipa în care în terminalele LNG din Marea Britanie, Franţa, Belgia, Grecia, Italia, Spania, Portugalia şi Turcia vor începe să sosească tancurile cu gaze lichefiate încărcate pe celălalt mal al Atlanticului. Predicţiile analiştilor sunt sumbre pentru statul condus de Vladimir Putin.
În funcţie de strategia pe care o va adopta în următorii ani, Rusia ar putea pierde din scăderea cantităţilor de gaze exportate şi/sau scăderea preţului oriunde între 10 şi 60 miliarde dolari anual, adică între 0,5 şi 3% din PIB.
Foarte important, însă, este că toate analizele concluzionează că Rusia va pierde mai mult dacă încearcă să îşi flexibilizeze politica de preţuri pentru a face faţă concurenţei americane decât dacă va încerca să-şi păstreze cât mai multe dintre contractele pe termen lung, de tip „take-or-pay“ – prin care obligă clienţii să cumpere cel puţin o anumită cantitate de gaze la un preţ stabilit dinainte, indiferent de nivelul pieţei la acel moment –, chiar cu riscul pierderii unor contracte importante.
O astfel de abordare presupune, de fapt, ca Rusia să accepte să renunţe fără prea multă luptă la clienţii pe care nu îi poate constrânge în nici un alt fel să semneze contracte rigide pe zeci de ani şi să se concentreze asupra celor pe care îi poate păstra în sfera sa de influenţă printr-o combinaţie de ameninţări şi concesii minimale. Şi aici ajungem la situaţia României.
Asupra informaţiilor de mai sus nu există dubiu. Toate analizele făcute în ultimul an de experţi occidentali sau ruşi sunt unanim de acord că Gazprom şi Rusia vor rămâne fără încasări de zeci de miliarde, chiar şi dacă exploatarea gazelor de şist în Europa se dovedeşte o himeră. Singure, gazele de şist americane, care sunt deja o certitudine, vor schimba piaţa mondială a energiei într-un timp relativ scurt.
Aşadar, Rusia ştie foarte bine că, indiferent dacă în România ori Polonia se vor găsi sau nu gaze de şist exploatabile comercial, Produsul său Intern Brut va fi afectat consistent din cauza celor exportate de americani. De aceea, interesul ei este şi mai acut ca ţările care plătesc cele mai scumpe tarife, printre care se numără şi România, să rămână legate de Gazprom prin contractele dezavantajoase de azi.
Cum poate obţine asta? În două feluri. Prin blocarea încercărilor de a exploata gazele proprii şi prin refuzul de a renegocia preţurile la care importăm în prezent.
Dacă investiţiile în gazele de şist, alături – şi mai important! – de cele în extracţia de gaze din Marea Neagră, se termină înainte de a începe sau sunt deraiate pe parcurs, Rusia se asigură că pierderile pe care le suferă oricum pe celelalte pieţe nu vor fi şi mai mari. Cum s-ar întâmpla dacă nu am mai importa deloc gaze de la ei, dacă ne-am satisface nevoile din producţia internă sau, şi mai periculos, dacă am deveni exportatori.
Dacă, în plus, se asigură că România acceptă refuzul renegocierii preţurilor actuale la gaz sau se mulţumeşte cu reduceri simbolice, nu doar că nu îşi va accentua pierderile de pe piaţa occidentală, dar va reuşi chiar să mai compenseze din ele. Ce ar trebui să se întâmple pentru asta? România să nu caute activ gaze de import din alte surse şi să nu îşi dezvolte infrastructura de transport prin care ar putea avea acces la gaze mai ieftine venite prin vestul Europei.
Indiferent cât efort propagandistic va fi făcut pentru a masca realitatea, acestea sunt cu adevărat ţintele Rusiei în ceea ce priveşte politica energetică a României: blocarea exploatării resurselor proprii şi menţinerea dependenţei de gazele de import furnizate de Gazprom. Implicit, toţi politicienii care militează direct sau indirect împotriva valorificării potenţialului energetic intern şi nu se angajează activ în obţinerea de preţuri mai scăzute pentru gazele de import fac jocul Rusiei.
Există mai multe chei de verificare pentru a înţelege pe cine mizează Rusia în România.
Sunt cei ce exagerează deliberat pericolul pentru mediu al explorării gazelor de şist, chiar şi atunci când se folosesc metode clasice de forare, cei ce pun accent în mod constant doar pe riscurile exploatării şi minimalizează impactul pe care l-ar avea asupra economiei eventuala descoperire a unor zăcăminte exploatabile comercial.
Sunt cei ce mint spunând că o dată cu prima sondă băgată în pământ pentru a căuta gaze de şist drumul spre un dezastru ecologic de proporţii epice devine ireversibil. Sunt cei ce ignoră faptul că Polonia are ani avans faţă de România în explorarea acestei resurse, iar profeţiile apocaliptice ale propriilor oponenţi nu s-au adeverit.
Nu a avut loc nici un dezastru ecologic şi nici nu s-a găsit vreun zăcământ exploatabil comercial. Nu este deloc exclus ca în câţiva ani atât fricile, cât şi speranţele legate de gazele de şist din Polonia să se demonstreze cât se poate de exagerate.
Sunt cei ce pun egal între proiectele privind gazele de şist şi interesele americane, trecând sub tăcere sau considerând un detaliu minor faptul că şi Gazprom, şi Romgaz au licenţe de explorare sau că în Marea Neagră caută gaze nu doar OMV şi Exxon, ci şi Lukoil.
Sunt acei demnitari şi funcţionari ai statului care ignoră deliberat obligaţiile de a veghea ca toţi investitorii să respecte standardele de mediu, dreptul de proprietate asupra terenurilor, dar şi cei ce permit companiilor să fugă de responsabilitatea de a comunica activ cu locuitorii zonelor unde au început să-şi desfăşoare activitatea.
Sunt cei ce îşi freacă mâinile de bucurie văzând cât de prost gestionează Chevron relaţia cu comunităţile locale, cu ONG-urile, cu opinia publică în general. Sunt cei ce în mod programatic acceptă invazia de geologi mercenari, plătiţi de Tender şi alţi investitori de mucava, pe terenuri care nu le aparţin, la doi paşi de monumente istorice, fără să mişte un deget pentru a-i pedepsi pentru încălcarea legii.
Sunt cei ce jubilează de fiecare dată când un astfel de abuz este promovat de media drept comportamentul tipic al celor în mâinile cărora stă şansa de a ne descoperi resursele energetice proprii. Sunt cei ce înţeleg precis că sabotajul lor are ca efect modelarea unei opinii publice ostile exploatării resurselor minerale, care va ajunge în curând să nu mai vadă, dincolo de iritare şi frică, avantajele dezvoltării industriale.
Sunt cei ce fac tot ce le stă în putinţă pentru a ascunde un adevăr evident: dacă România are într-adevăr rezerve de gaze de şist exploatabile şi poate chiar de petrol de şist – care a făcut ca în 2012 SUA să ajungă la cea mai mare producţie de petrol din ultimii 150 de ani! –, iar ele vor fi extrase, valorificate şi taxate în acord cu interesul naţional, economia României şi fiecare dintre noi ar câştiga enorm.
Sunt cei ce ţin cu dinţii să nu aflăm niciodată ce şansă am rata dacă nu am încerca să folosim responsabil toate resursele minerale de care dispunem.
Sunt cei care, şi dacă o să ne irosim şansele pe care le avem aici, în interior – din nepăsare, din prostie sau pentru că până şi cei bine intenţionaţi nu sunt suficient de puternici şi competenţi –, nu o să fie mulţumiţi. Nu o să se lase până nu vor bloca orice cale de a valorifica până şi oportunităţile create de alţii, cum este rebalansarea pieţei energetice mondiale.
Sunt cei ce refuză şi să aducă în discuţie posibilitatea negocierii preţurilor la care importăm gaze sau a tarifelor pe care le percepem pentru gazul tranzitat pe teritoriul nostru.
Sunt cei care, dacă vor reuşi să pună mâna, anul viitor, pe principalele pârghii de putere ale statului, vor dinamita sprijinul pe care România îl acordă integrării Moldovei în Uniunea Europeană şi nu se vor lăsa până nu îi vor convinge pe americani că, deşi au pus un scut antirachetă aici, parteneriatul strategic va rămâne o formă fără conţinut. Pentru că asta va fi ţara lor, chiar dacă arendaşii vor fi români!
