Onoarea mânjită a Armatei Române

Cristian Campeanu 27.01.2011 - 20:39

A renunţa la cetăţenia ţării tale pentru că ţi s-a redus pensia este la fel de „onorabil" cum sunt şi repetatele proiecte de lege de amnistie a masacrelor comise de militari în decembrie 1989. În ...

Share

A renunţa la cetăţenia ţării tale pentru că ţi s-a redus pensia este la fel de „onorabil" cum sunt şi repetatele proiecte de lege de amnistie a masacrelor comise de militari în decembrie 1989.

În România, sensul „lucrurilor permanente" despre care vorbea Russell Kirk - al datoriei, curajului, dreptăţii, carităţii, nobleţei - a fost denaturat până la caricatură, încât a ajuns să descrie de multe ori un înţeles potrivnic celui pe care îl poartă în ceea ce numim „lumea civilizată". În spaţiul românesc, „inteligenţa" a ajuns să se confunde cu „şmecheria", „iniţiativa" cu „învârteala", „onestitatea" cu „prostia" şi „demnitatea" cu sinecura. Nici „onoarea" nu a avut alt destin.

Nu ne-am referit întâmplător la un gânditor conservator precum Russell Kirk, pentru că peste tot în NATO militarii sunt conservatori şi votează la dreapta. Acest lucru se întâmplă pentru că militarii sunt oameni ai credinţelor nesmintite, ai valorilor scrise cu majusculă, cu puţină înţelegere pentru fineţuri relativizante. Militarul este în slujba Patriei şi a Steagului pentru că ştie valoarea Loialităţii, este gata de luptă deoarece crede în Sacrificiu şi Solidaritate în numele Binelui comun, crede în Libertate, Curaj, Dreptate şi Caritate pentru că şi-a asumat rolul de a-i apăra pe cei care nu se pot apăra ei înşişi şi crede că este ultimul zid între suferinţă şi cei vulnerabili. Cu alte cuvinte, militarul este definit de Onoare, atât în război, cât şi pe timp de pace.

Nu şi la noi, unde „onoarea militară" a ajuns să fie invocată în contexte de-a dreptul obscene. În 1998, nefericitul ministru al Apărării de la acea dată, Dudu Ionescu (PNŢcd), a avut iniţiativa să propună o lege de amnistiere a crimelor comise de militari în decembrie 1989.

În sprijinul acestei amnistii a fost invocată - cum altfel? - „onoarea militară", care ar fi fost salvată în acest fel de oprobriul unei culpabilizări colective. Or, lucrurile stăteau exact invers: singurul mod în care Armata ar fi putut să-şi spele onoarea de sângele celor ucişi în '89 era să îi trimită în Justiţie pe cei care au tras împotriva celor pe care trebuiau să îi apere. Nu există nici o lege în lume şi nici o ierarhie care să justifice deschiderea focului împotriva cetăţenilor neînarmaţi ai propriei ţări, pentru că asta înseamnă să trădezi însuşi scopul în virtutea căruia exişti. Or, eliberarea de această povară nu s-a făcut niciodată şi onoarea Armatei Române a rămas până astăzi mânjită de sânge. Şi nu a fost numai episodul din 1998. Au mai existat o tentativă în 2006, sub ministeriatul lui Sorin Frunzăverde (PD), şi o alta în 2008, sub liberalul Meleşcanu, toate venite din partea „ofiţerilor în retragere".

Dar lucrurile stau încă şi mai rău. Nu era suficient că Armata era maculată de vărsările de sânge din decembrie, dar trecerea Securităţii în subordinea Armatei n-a făcut decât să sporească mizeria morală. Astfel nu s-a mai putut distinge între ofiţerul Armatei Române şi torţionar şi am ajuns să îl protejăm pe Pleşiţă ca pe un bun naţional. Reforma n-a venit decât o dată cu aderarea la NATO şi singura soluţie a fost trecerea în masă în rezervă. Este important de subliniat că acest val de treceri în rezervă s-a făcut pentru că aceşti oameni reprezentau balast pentru o armată modernă şi profesionalizată şi că sumele imense pe care le-au primit drept plăţi compensatorii, precum şi pensiile exorbitante cu care au fost binecuvântaţi NU au fost o formă de recunoaştere a meritelor, ci o mită: a fost modul în care statul român şi-a cumpărat liniştea şi a evitat evoluţii de tip rusesc mafiot.

Pensiile militarilor nu sunt pensii şi nici măcar drepturi, pentru că militarii nu contribuie la bugetul de asigurări sociale. Pensiile militarilor sunt un gest de recunoştinţă din partea naţiunii pentru cei care se arată dispuşi să se sacrifice pentru apărarea celorlalţi. Dar atunci când Naţiunea însăşi suferă ar trebui ca militarii să fie primii care să dovedească Solidaritate, Generozitate şi Sacrificiu, deci Onoare.

În schimb, ne-am trezit cu tot felul de agitatori care ţipă meschin despre drepturi şi „onoare militară" la televiziunile turnătorilor Securităţii Vîntu şi Voiculescu, dezonorând astfel ofiţerii Armatei Române de azi, pe care nu i-am văzut ieşind în stradă să protesteze că la Kandahar e prea frig sau prea cald, că apa nu e bună şi că sunt prea mulţi talibani în zonă.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...