O ţară fără procurori independenţi este o ţară a fărădelegii

Cristian Campeanu 17.01.2013 - 17:59

Instituţia Procurorului este supusă în aceste zile unui atac concertat din partea instituţiilor politice şi a mass-media arondate actualei Puteri, care, dacă va avea succes, va supune în Justiţia Penală intereselor ...

Share

Instituţia Procurorului este supusă în aceste zile unui atac concertat din partea instituţiilor politice şi a mass-media arondate actualei Puteri, care, dacă va avea succes, va supune în Justiţia Penală intereselor grupurilor infracţionale, îmbrăcate, sau nu, în haine politice. O ţară în care rechizitoriile sunt sunt supuse aprobării parlamentului, faptele sunt considerate suspecte, iar procurorii sunt chemaţi să dea socoteală, este o ţară din care Domnia Legii a fost uzurpată.

Încercând să sistematizăm tipurile de atacuri la care este supusă în aceste zile instituţia Procurorului în România am găsit că acestea se desfasoara pe mai multe fronturi. Fiecare dintre aceste fronturi se susţin reciproc şi toate au drept ţintă anihilarea independenţei procurorilor.

Pe frontul legislativ, se încearcă, prin modificarea Legii privind Statutul Senatorilor şi Deputaţilor să se introducă un filtru parlamentar în procedura penală prin introducerea obligaţiei procurorului care doreşte să declanşeze urmărirea penală împotriva unui parlamentar de a prezenta „temeiul legal şi motivele concrete în cazul respectiv care justifică măsura solicitată. Cererea este însoţită de probele considerate relevante şi puse la dispoziţie de către Parchet, care stau la baza motivelor invocate". Până acum, Parlamentul trebuia să dea doar un aviz formal şi există o lungă istorie în care procurorii şi parlamentarii au jucat un joc de-a şoarecele şi pisica în care primii încercau să ascundă de ochii aleşilor probele iar cei din urmă încercau să pună mâna pe ele. Oficiali de rang înalt ai DNA au relatat despre cazuri de mare corupţie în care probe „relevante" au ajuns în mâinile avocaţilor sau chiar în presă după trimiterea dosarului la Parlament, fapt care a compromis munca procurilor ce s-au văzut siliţi să reia instrumentarea de la început. Or, dacă procurorul va fi obligat să prezinte aceste probe în comisiile parlamentului drept precondiţie a urmăririi penale, atunci putem fi siguri, alături de parlamentari, că urmărirea penală nu va începe niciodată pentru că procurorii nu vor mai avea nimic relevant de prezentat în instanţă. Acestă modificare, care încalcă în mod limpede, separaţia puterilor în stat poate fi atacată cu succes la Curtea Constituţională de opoziţie, asta, desigur, dacă mai avem o opoziţie. Aici se deschide şi un front secundar şi împotriva CCR, dar nu insistăm acum asupra lui.

Al doilea front este cel instituţional. Acelaşi proiect de modificare a Statutului Senatorilor şi Deputaţilor prevede ca, în cazul în care procurorul îndrăzneşte să ceară cumva reţinerea parlamentarului, şi această cerere este respinsă, chiar şi în caz de flagrant, atunci „Hotărârea prin care Camera constată că nu există temei pentru reţinere va fi comunicată de îndată şi CSM pentru a se lua măsurile care se impun", prin „măsuri care se impun", înţelegându-se,desigur, „sancţiuni". Dar există şanse minime ca CSM să sancţioneze un procuror DNA sau DIICOT care cere arestarea unui parlamentar dacă CSM este condus de un procuror precum Oana Schmidt-Hăineală. De aici, temeiurile insurecţiei populare de la CSM împotriva actualului preşedinte, în pofida faptului că aceasta fost aleasă respectând toate prevederile şi procedurile legale. Intre altele, exista sanse bune ca, sub actuala conducere, si judecatorii care dau sentinte necovenabile Puterii, cum a fost aceea de a-l trimite pe Dan Voiculescu inapoi la Inalta Curte, sa beneficieze de protectia CSM si sa nu fie sanctionati la presiuni politice de genul celor facute de Victor Ponta, dar, cumva, domnii judecatori care voteaza in masa revocari nu par sa inteleaga acest lucru.

A treilea front al atacului este cel politic. Procurorii sunt acuzaţi de ani buni că sunt „băsişti" şi că răspund comenzilor Cotrocenilor, deşi nu a fost prezentată niciodată, nicio dovadă că Traian Băsescu ar fi intervenit în vreun dosar sau ar fi cerut punerea sau scoaterea de sub urmărire penală a cuiva. Teza „băsismului" procurorilor are drept corolar acuzaţia de „poliţie politică" adusă DNA, DIICOT şi Parchetului General şi este destinată compromiterii independenţei instituţionale a Procurorului şi subminării credibilităţii acestuia.

În al patrulea rând, asistăm la un atac mediatic neîntâlnit nicăieri în lumea civilizată şi ne referim la situaţia în care un trust de presă şi o televiziune - Antena3 - devenită oficios al actualei Puteri, supune fără oprire unei campanii de ceea ce se cheamă „character assassination" personalităţi importante ale Justiţiei. Judecătorul Cristi Danileţ este cel mai recent şi mai revoltător dar nu singurul exemplu. Şi să nu uităm că totul a început la Antena 3 cu asasinarea morală a Monicăi Macovei, a cărei imagine curată a fost transformată de Antenele lui Voiculescu într-un caricatură sinistră.

Al cincilea front este mai profund, fundamental, chiar ontologic, fie-ne iertat termenul. Este contestată însăşi natura şi justificarea existenţei instituţiei Procurorului. De exemplu, cineva a produs un anume domn Grigoraş, un „expert“, desigur, care susţine că înregistrările telefonice şi ambientale pe care se întemeiază multe din dosarele de corupţie ale DNA, sunt falsificate de SRI în favoarea procurilor. Or, dacă integritatea mijloacelor de înregistrare a faptelor este îndoielnică înseamnă că fapta nu există. Altfel spus, chiar dacă fapta există sau nu, percepţia şi înregistrarea ei, deci proba ei materială, este în mare măsură pusă la îndoială. Iar, dacă proba nu este irefutabilă atunci, nu mai contează dacă fapta există sau nu. În consecinţă, dacă Procurorul nu poate, în principiu, înregistra fapta fără să o distorsioneze, atunci faptele nu pot fi probate şi existenţa instituţiei Procurorului nu poate fi justificată nici filozofic, nici instituţional, cu atât mai mult ca instituţie independentă. Desigur nu există nicio dovadă care să probeze acuzaţiile domnului Grigoraş că vreodată DNA ar fi falsificat înregistrările telefonice, dar genul de sofism de mai sus este insidios: Autorii atacului au nevoie de „Grigoraşi" pentru că ei dau respectabilitate unei orori logice şi morale, aceea că dacă nu se poate dovedi nimic, atunci se poate dovedi orice.

În sfârşit, cel de-al şaselea front anti-procurori este cel constituţional. Dacă instituţia Procurorului este îndoielnică şi nu poate exista independent, atunci, ni se spune, trebuie modificată Constituţia în acord cu această „realitate", în sensul deposedării Procurorului de statulul de magistrat - care incumbă independenţa - şi retrogradat la un statul „existenţial" inferior, acela de funcţionar public în slujba puterii Executive. Ceea ce echivalează cu anihilarea instituţiei Procurorului.

Acum, imaginaţi-vă o ţară fără procurori! Fără procuror, nu există Justiţie Penală, pentru că dacă nu există acuzare, nu există nici judecată, pentru că Judecătorul nu are ce judeca. Fără judecată nu există pedeapsă şi fără pedeapsă nu există nici corupţia, nici corupţii, nici crima, nici criminalul, indiferent că vorbim de corupţie la nivel înalt sau de interlop. Este o ţară a arbitrariului şi a judecăţii ad hoc în care Domnia Legii a fost înlocuită cu dreptul celui mai tare. Este o ţară a fărădelegii.