Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

O mistificare neguvernamentală

Dan Cristian Turturica 08.04.2011 - 23:05

De câte ori ne întrebăm cine va contribui determinant la schimbarea în bine a României, instantaneu ne vine în minte societatea civilă. Este şi firesc. O componentă esenţială a criticilor aduse ...

Share

De câte ori ne întrebăm cine va contribui determinant la schimbarea în bine a României, instantaneu ne vine în minte societatea civilă. Este şi firesc. O componentă esenţială a criticilor aduse administraţiilor de toate culorile politice se fundamentează pe ideea că „ei", conducătorii, ignoră adesea nevoile, dorinţele, aşteptările noastre, ale cetăţenilor. De aici, concluzia logică că dacă noi, „oamenii simpli", am reuşi să îi presăm pe cei ce ne conduc să ne asculte vocea şi să facă regulile spre a servi interesul public, şi nu pentru a-şi satisface agenda proprie, situaţia s-ar îmbunătăţi radical.

Iar de cele mai multe ori lucrurile stau exact aşa. Protestele societăţii civile aduc în atenţie critici de bun-simţ, echilibrate şi constructive la adresa unor proiecte ale autorităţilor care ignoră exact ce ar trebui să stea la baza lor: interesul public. În astfel de confruntări, chiar dacă în final ajunge să facă tot cum vrea el, indiferent câţi oameni urlă că e greşit, statul pierde fără drept de apel în ochii cetăţenilor. Chiar şi cei care nu au participat la nici un miting în viaţa lor, care nu au semnat vreodată un protest ajung rapid la concluzia că am trăi mult mai bine dacă statul ar asculta vocea poporului, aşa cum este ea exprimată de asociaţiile cele mai bătăioase.

Din păcate, învăţate cu victorii de imagine facile, în faţa unui stat şmecher şi prostovan în acelaşi timp, care s-a obişnuit atât de mult să nu aibă dreptate încât şi atunci când are renunţă din start să îşi mai susţină argumentele, unele ONG-uri au început să se molipsească de suficienţă. Sau chiar ajung să comită păcatul capital: să susţină cauze în dezacord flagrant cu interesul public, mizând pe faptul că nimeni nu va ţine partea unui stat care are în spate o lungă istorie de abuzare a propriilor cetăţeni. Rezultatul: confuzie totală şi intrarea societăţii civile în competiţia pentru iniţiative nefaste.

Cel mai bun exemplu: asociaţiile care luptă împotriva eutanasierii câinilor fără stăpân. Prima observaţie este că România a ajuns să aibă sute de mii de câini fără stăpân şi mii de oameni sunt muşcaţi anual din cauza eşecului măsurilor susţinute de aceste ONG-uri. Nici sterilizarea nu a funcţionat, numărul maidanezilor crescând de la an la an, şi nici campaniile de încurajare a adopţiilor. Mulţi „iubitori de animale" au luat câinii de la adăposturi pentru a-i salva din cuştile supraaglomerate, doar ca să-i elibereze câteva ore mai târziu pe stradă.

Astăzi, organizaţiile pentru drepturile animalelor militează împotriva reintroducerii eutanasierii, propunere abandonată la insistenţele lor, în urmă cu nouă ani, oferind ca alternative aceleaşi soluţii care nu au funcţionat nici până acum: „sterilizarea şi returnarea câinilor blânzi în locul de unde au fost luaţi". Toate protestele care au precedat şi au urmat avizului pozitiv dat în favoarea eutanasierii de către Comisia de administraţie publică a Camerei Deputaţilor s-au concentrat pe ideea că această măsură este un act de cruzime faţă de animale şi care, pe deasupra, mai ascunde şi interesele oneroase ale unor edili de a pune mâna pe milioanele de euro ce vor fi cheltuite pe întreaga operaţiune.

Fără doar şi poate, eutanasierea este o măsură crudă. În mod cert, autorităţile locale au palmat sume consistente de pe urma eutanasierilor şi o vor face şi de acum încolo. Dar a susţine o întreagă campanie împotriva acestor practici argumentând cu lozinci, lumânări şi căţei în doliu că lăsarea în continuare pe stradă a maidanezilor este o soluţie mai puţin crudă, umană chiar, reprezintă o mistificare înspăimântătoare. O minciună care ar trebui să-i bage în pământ de ruşine pe toţi cei ce o susţin.

Cine iubeşte animalele le doreşte binele. Iar binele unui câine nu poate fi în nici un caz pe stradă, fără hrană, căutând prin gunoaie, chircit de frig în toiul iernii, în pericol de a fi lovit oricând de o maşină. Un câine lăsat pe stradă nu este un animal căruia i s-a redat libertatea, ca o păsare eliberată din colivie. Este un animal părăsit.

Câinii depind de noi în totalitate: noi le procurăm hrana, noi le oferim adăpost, noi îi putem ajuta când se îmbolnăvesc şi, mai ales, depind de noi şi pentru afecţiune. În clipa în care câinii au fost domesticiţi, ei au încetat să mai fie animale de haită. Haita lor suntem noi. Numai cine a crescut vreodată un câine poate să înţeleagă cu adevărat câtă nevoie de afecţiune are şi ce act de cruzime este să-l privezi de ea abandonându-l pe stradă. Cine a ţinut vreodată cu adevărat la un câine nu s-ar putea imagina niciodată părăsindu-l. Un astfel de gest este de neconceput. Este ca şi cum te-ai imagina închizând uşa definitiv după un frate.

Dintre cei care susţin sus şi tare că este o soluţie umană ca maidanezii să fie lăsaţi în continuare pe stradă, culmea ipocriziei o ating chiar proprietarii de câini. Dacă pretind că un câine poate avea o viaţă normală descurcându-se singur, atunci de ce le mai dau de mâncare celor pe care îi au ei în grijă? De ce nu îi lasă să mănânce ce găsesc pe jos, în faţa blocului sau prin curte? De ce îi ţin în casă când e ger? De ce nu îi lasă afară, că se fac covrig şi blana îi apără şi la minus 20 de grade. De ce le sare inima de fiecare dată când văd că se simt rău, că nu mănâncă şi sunt apatici? De ce nu îi lasă să se vindece singuri? Se ling şi le trece. De ce îi tratează ca pe un membru al familiei dacă într-adevăr câinii nu au nevoie de afecţiune? Iar dacă recunosc aceste nevoi ale companionilor lor, de ce susţin că a-i priva pe alţii de ele nu este tot o dovadă de cruzime?

Iar dacă eutanasierea este o cruzime şi mai mare, atunci de ce îşi duc căţelul bolnav, când doctorul le-a spus că nu mai e nimic de făcut, ca să-l „adoarmă"? De ce nu îl lasă să se chinuie până moare de moarte „bună"? De ce în această situaţie este acceptabil ca un om să-şi revendice dreptul de a curma viaţa unui câine? Pentru că ştie că prietenul său nu poate vorbi şi îl crede pe veterinar atunci când îi spune că fiecare zi de viaţă în plus este încă o zi de tortură pentru o fiinţă pe care o iubeşte.

Singurul obstacol care îi opreşte să aplice acelaşi raţionament şi atunci când se gândesc la suferinţele maidanezilor este doar ignoranţa. Faptul că nu ştiu şi nici un veterinar nu le poate spune câţi dintre câinii pe care îi văd bântuind pe străzi sunt bolnavi. Câţi sunt în faza terminală? Câţi au dureri îngrozitoare? Câţi nu au mâncat de trei zile? Un om căruia îi pasă de câini numai aşa poate pune problema. Numai întrebându-se aceleaşi lucruri ca şi în faţa unui om rătăcit care nu poate spune de unde vine şi încotro se duce.

Esenţa problemei, însă, se vede la cei care „ţin" câini de bloc. Dacă îi doare atât de mult gândul că „Ursu" ar putea fi luat de hingheri şi eutanasiat, de ce nu îi doare şi gândul că ar putea fi călcat de o maşină sau că ar îngheţa de frig într-o noapte geroasă când uită să-i deschidă uşa la bloc? Iar dacă se tem şi de aceste posibilităţi, atunci de ce nu îi iau în casă? Mâncarea nu e o problemă. Resturi de la o masă se găsesc întotdeauna. Nu cumva pentru că asta înseamnă responsabilităţi în plus? Trebuie să-l speli, să-l duci la doctor dacă se îmbolnăveşte şi, da, inclusiv să răspunzi penal dacă muşcă pe cineva.

Cam pe aici se află, de fapt, cheia întregii controverse. Multora le place să fie miloşi, generoşi, săritori, dar până la un punct. Spun că le pasă, dar nu vor responsabilităţi. Explicaţia, de fapt, pentru majoritatea problemelor României. Probleme pe care ONG-urile, inclusiv cele de protecţie a animalelor, ar trebui să ne ajute să le depăşim împreună, ca o comunitate. Şi nu unii pe spinarea celorlalţi, fie ei oameni, fie câini, cum se întâmplă acum.

Demersurile asociaţiilor de a da vina pentru eşecul rezolvării problemei maidanezilor exclusiv pe stat şi de a-i face să se simtă culpabili pe toţi cei care susţin eutanasierea reprezintă şi o lovitură preventivă care să-i protejeze de întrebările incomode asupra propriilor responsabilităţi. În nouă ani, nu au fost în stare să-şi unească forţele şi să organizeze o campanie puternică şi coerentă, la nivel naţional, pentru a încuraja cetăţenii să adopte câinii fără stăpân. În locul ei, am văzut doar acţiuni izolate şi fără vlagă, în ciuda sprijinului financiar extern consistent pe care l-au primit. Răspunderea pentru întoarcerea la trista soluţie a eutanasierii le aparţine în egală măsură.

Eutanasierea este o măsură extremă, ultima la care ar trebui să se ajungă. Însă dacă acest stat nu are resurse pentru a construi adăposturi şi a asigura hrana zilnică pentru aproape o jumătate de milion de animale, iar ONG-urile sau oamenii cărora le pasă nu reuşesc să adune donaţii pentru a completa suma necesară, dar nici să-i convingă pe cei ce spun că ţin la maidanezi să îşi asume cu adevărat creşterea lor, a-i lăsa pe străzi reprezintă o măsură şi mai crudă. Atât faţă de oamenii care vor continua să fie muşcaţi, desfiguraţi şi omorâţi, dar şi faţă de câinii în numele cărora protestează. Toate încercările de a denatura acest adevăr descalifică organizaţiile de apărare a animalelor care le susţin şi compromit alte iniţiative necesare în acest domeniu pe care le-ar putea propune în viitor. Este profund greşit să combaţi o aberaţie propunând ca alternativă altă aberaţie.

România nu va evolua dacă statul nu îşi va găsi un contrabalans pe măsură în acţiuni ale societăţii civile. Dar nici dacă în interiorul societăţii civile nu vor exista dezbateri şi dispute care să ne asigure că demersurile sale servesc cu adevărat interesul public.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...