Ar cam fi fost culmea daca asa-zisul Partid Conservator ar fi parasit brusc guvernarea, suparat ca seful sau a fost dibuit prin dosare si nu e tocmai curat, cum a pretins ani in sir, ba a mai si castigat procese pe aceasta tema, contra celor care-l acuzau de colaborare cu Securitatea. Nu stim inca in ce grad a colaborat dl Dan Voiculescu la Securitate. Ceea ce stie toata lumea, insa, este ca a fost ce a fost si ca era imposibil sa fii ce a fost fara sa scrii si sa semnezi, Felix sau altfel, rapoarte catre dezonorata si dezonoranta institutie.
Ceea ce este cu adevarat tragic este nu ca dl Voiculescu a scris rapoarte, semnate cine stie cum (o sa aflam in curand), tragic este ca, la 16 ani de la revolutie, tot cu asemenea demascari ne ocupam. Suntem, de fapt, impinsi sa ne ocupam cu asta. Ia sa ne imaginam cum ar fi fost Romania daca in ziua de 22 decembrie 1989, seara, revolutionarii ar fi pus mana pe arhivele Securitatii, le-ar fi sigilat si ar fi infiintat o institutie ca aceea care a functionat in Germania.
Proiectele romanesti bat, in felul acesta, pasul pe loc, daca nu devin, ca sa reiau formula fericita a Anei Blandiana, nimic altceva decat “proiecte de trecut”. Nu s-ar mai fi putut discuta in aceiasi termeni, aproape deloc modificati fata de anul 1990, despre Securitate: a facut si lucruri bune, au fost securisti care au aparat tara de spioni si asa mai departe. Discurs pe care l-a ales si dl Voiculescu atunci cand a venit vorba de rapoartele domniei sale, de serviciu, catre, deducem, aceasta institutie.
Dar discutia e mereu aceeasi, pentru ca asa a vrut grupul lui Iliescu, acela care a facut raul maxim acestei tari, inca de atunci cand s-a instalat la putere si a declarat ca e emanatia revolutiei. Numai pe acest val murdar care se invarte in loc se poate mentine in continuare o parte a clasei politice, emanata intr-adevar, dar nu din revolutie, ci chiar dintre cei dati jos de aceasta. Iar discursul acelor oameni care se incapataneaza sa ceara adevarul despre comunism si despre revolutie convine tocmai celor care tin lucrurile pe loc. Caci, in timp ce noi ne dam de ceasul mortii sa-i aflam pe colaboratorii regimului de trista amintire, uneltele lor pot sa distruga dosare ori sa faca sa apara dosare, in functie de interesul de moment. E clar ca, ambitionand la vicepresedintia guvernului, dl Voiculescu a suparat pe cineva. Si atunci, o justa rasplata se primeste numai printr-o injusta hotarare a cuiva, foarte-foarte puternic. In aceste conditii, chiar afland adevarul, nu mai ai satisfactia care de obicei insoteste asemenea momente. Sigur, acel personaj care a ordonat demascarea lui Dan Voiculescu stie ca printr-o fapta incorecta se va obtine un bine pentru societate. Este asa-zisa morala de a doua instanta, despre care vorbeste, in cartea sa “Despre minciuna”, dl Gabriel Liiceanu, o morala specifica mai ales vietii politice si, adaug eu, din cauza careia viata politica e privita cu suspiciune de spiritele curate.
In timpul manifestatiei din Piata Universitatii se striga, printre altele, “Patru luni de minciuni!”, iar un caricaturist al carui nume nu-l mai stiu, din pacate, a ghicit ce urma sa se intample, desenand o procesiune de mosi cu barbi pana-n pamant din gura carora iesea ceva de genul: “420 de luni de minciuni”. Noi suntem acei mosi, clamand mereu ceea ce ar fi trebuit sa ramana o problema a anului 1990 si, cel mult, 1991. Credem ca ne facem datoria si chiar ne-o facem, spre linistea lor, a emanatilor, inca si acum.
