Mecanismul orbirii în cazul Vîntu

Dan Cristian Turturica 19.09.2010 - 20:27

Este incredibil cât de mulţi oameni inteligenţi refuză să vadă în cazul Vîntu şi altceva decât un joc malefic al lui Traian Băsescu. Mai mult, susţin convinşi că vinovăţia sau nevinovăţia sa în ...

Share

Este incredibil cât de mulţi oameni inteligenţi refuză să vadă în cazul Vîntu şi altceva decât un joc malefic al lui Traian Băsescu. Mai mult, susţin convinşi că vinovăţia sau nevinovăţia sa în dosarul Popa, dar şi FNI, FNA, Banca Română de Scont, Astra, BID, sunt irelevante în discuţia privind decizia arestării sale, totul fiind în mod evident doar o răfuială politică. De ce preferă atît de mulţi să se orbească, inhalând cu nesaţ teorii conspiraţioniste? Răspunsul trebuie căutat în modul în care mulţi români se raportează la lucrurile pe care nu le înţeleg. Sau nu le convin.

În urmă cu două săptămâni, la întrebarea dacă Vîntu va fi arestat vreodată ar fi răspuns fără urmă de ezitare: „Nici vorbă, ăsta îi are la mână, i-a mânjit pe toţi şi mai ales pe Băsescu. Nu o să îndrăznească niciodată să se atingă de vreun fir de păr din capul lui pentru că Vîntu va da totul în vileag: cum l-a susţinut în campania din 2004, cum i-a dat şi bani, cum s-au înţeles şi anul trecut să-l cheme pe Geoană în miez de noapte la el, pentru a-l compromite. Fără el, Băsescu nu ar fi ieşit din nou preşedinte".

Astăzi, aceiaşi oameni spun la fel de convinşi: „Era evident că o să-l aresteze, nu ştiţi cât de răzbunător e Băsescu?! Nu avea cum să-l ierte după ce i-a făcut anul trecut în campania electorală, când a jucat de partea lui Geoană. Asta e, a pariat pe cartea greşită şi acum plăteşte! În plus, Băsescu avea nevoie de circ mediatic ca să abată atenţia de la problemele economice".

Baruch Fischhoff, un psiholog american, a găsit şi un nume pentru „sindromul" care îi afectează pe aceşti oameni, „creeping determinism". Pe scurt: privind evenimentele în retrospectivă, ei devin convinşi că producerea lor ar fi fost oricum inevitabilă, că era clar că aşa vor evolua lucrurile, şi nu altfel. El a documentat ştiinţific această alterare a percepţiei cu ocazia vizitei pe care Nixon a făcut-o în 1972 în China.

Cu o săptămână înainte, acesta a organizat un experiment, întrebând mai mulţi voluntari ce şanse cred că există ca această vizită să ducă la îmbunătăţirea radicală a relaţiilor dintre SUA şi China. După încheierea vizitei, care a intrat în cărţile de istorie ca un moment de cotitură pentru relaţiile dintre cele două ţări, Fischhoff s-a întâlnit din nou cu subiecţii experimentului şi i-a rugat să rememoreze modul în care au anticipat rezultatul vizitei. Unii dintre cei mai sceptici, care înainte de vizită fuseseră convinşi că aceasta o să fie un eşec, după vizită şi-au „amintit" că înaintea ei au spus că există şanse bune ca întâlnirea dintre Nixon şi Mao să aibă rezultate remarcabile. Ei erau cei afectaţi de „determinism patologic", care îi făcea să nu reziste tentaţiei de a pune lucrurile cap la cap astfel încât realitatea să le confirme teoriile sau care îi făcea să-şi măsluiască percepţia lor trecută astfel încât să se împace cu modul în care evenimentele au evoluat cu adevărat.

Problema lor nu vine doar din faptul că nu ştiu să citească sem­nele cu adevărat relevante pentru evoluţia unei situaţii, ci mai ales din încăpăţânarea de a nu recu­noaşte, atunci când predicţiile le-au fost invalidate, că au greşit, că s-au ghidat după indicii irele­vante, sau că nu au înţeles că numărul factorilor ce influenţau rezultatul era de fapt mult mai mare, sau că dacă lucrurile merg o perioadă lungă de timp într-o direcţie nu înseamnă că vor merge pe veci tot aşa.

Da, istoria recentă a relaţiilor din­tre politicieni şi oamenii de afaceri îi îndreptăţea pe mulţi să creadă că Vîntu nu va ajunge niciodată să fie nici măcar arestat şi că sprijinul pe care i-l acordă lui Popa nu va fi scos niciodată la iveală. Cum a mers nouă ani, o să mai meargă 19. Dar dacă această „rutină" a fost demontată, de ce să nu admiţi că te-ai înşelat? De ce să nu te uiţi în urmă la indiciile pe care în mod cert le-ai ignorat? Ca, de exemplu, faptul de necontestat că Băsescu a refuzat anul trecut o alianţă cu Vîntu şi Voiculescu, iar pentru asta a fost la un pas de a rata al doilea mandat. Şi, mai ales, de ce să nu îţi ajustezi părerile conform noilor evoluţii?

Dacă întrebi azi cum se va termi­na cazul Vîntu, ţi se va răspunde în cvasiunanimitate că el va scăpa, aşa cum a mai făcut-o până acum, aşa cum li s-a întâmplat şi li se întâmplă şi altora ca el. Dacă însă justiţia va merge până la capăt şi va redeschide şi alte dosare (uitate în mod curios prin fişetele procu­ro­rilor şi în care Vîntu are în conti­nuare de dat explicaţii)  şi va pronunţa o condamnare, din nou foarte puţini vor accepta că s-au înşelat în pronosticul iniţial. Cei mai mulţi vor spune, ca şi acum, că se aşteptau la asta şi că este evident că Băsescu l-a băgat după gratii tot ca să distragă atenţia de la alte probleme grave ale ţării sau ca să-i închidă gura sau, ultima teorie, ca să-i ia banii. Care bani? Cum a ajuns Popa să sune disperat din 15 în 15 minute, furnizându-le anchetatorilor cele mai importan­te probe de incriminare directă a lui Vîntu pe care au sperat să le aibă vreodată?

Însă nu doar „determinismul patologic" explică de ce mulţi oameni înghit cu maximă lejeritate astfel de scenarii. Şi instinctul de autoconservare are un rol. Mai dragă decât ideea de justiţie li se pare aceea că în România nimic nu se poate schimba, că toţi sunt(em) o apă şi un pământ, că întotdeauna aici vor câştiga doar cei care reuşesc să fure cu milioanele. Şi pentru a-şi păstra această convingere vor exersa cele mai stranii raţionamente, blocând cu vehemenţă orice contraargument, orice dovadă că există totuşi semne că lucrurile încep să se schimbe.

O fac pentru că fatalismul infracţional este o componentă importantă a existenţei lor. A renunţa la a mai crede în el obligă, inevitabil, la reevaluare, la efortul de a-şi imagina o viaţă care să nu aibă ca reper fundamental ideea că în ţara asta TOŢI fură şi, ca urmare, şi ei sunt obligaţi să o facă.

Dacă ar accepta că, indiferent de câştigul de imagine pe care Traian Băsescu l-ar obţine dacă Vîntu ar ajunge după gratii, condamnarea sa ar fi consecinţa în primul şi în primul rând a infracţiunilor pe care le-a comis, adică un act autentic de justiţie, ar fi obligaţi să mai accepte ceva. Că status quo-ul se schimbă şi că există o şansă ca în această ţară să avem un sistem judiciar care triază corect. Implicit, vor trebui să admită şi ideea că UNII pot sau vor putea avea ce îşi doresc doar prin muncă onestă. Şi că nu destinul de a se fi născut în România, ci doar ei vor decide de care parte a baricadei morale vor să trăiască.

De aceea, încărcătura simbolică a cazului Vîntu depăşeşte cu mult scenariul simplist pe care încearcă să-l acrediteze suporterii săi, al unei răfuieli între un politician ingrat şi un om de afaceri inocent, sacrificat din nevoi propagandistice. Ce încearcă să ascundă ei este că deznodământul imperiului SOV poate însemna spulberarea mitului invincibilităţii fărădelegii în România.