Ion Iliescu – 82 de ani. Ne-a înfrânt?

Laurentiu Mihu 05.03.2012 - 15:59

Ion Iliescu a împlinit 82 de primăveri (e unitatea de măsură preferată a domniei sale), iar de pe blogul pe care-l ţine deja de patru ani şi jumătate aflăm că numai ce se apucase să-şi facă bilanţul anual că l-au şi izbit ...

Share

Ion Iliescu a împlinit 82 de primăveri (e unitatea de măsură preferată a domniei sale), iar de pe blogul pe care-l ţine deja de patru ani şi jumătate aflăm că numai ce se apucase să-şi facă bilanţul anual că l-au şi izbit dilemele: Prima: "Nu ştiu dacă am făcut istorie, dar sigur am reuşit să las ceva în istoria României: reconstrucţia ei democratică şi, împreună cu aceia care au crezut în acest ţel al României, ancorarea ei în spaţiul civilizaţional occidental."

A doua: "Departe de mine gândul că aş fi fost un om providenţial. Am fost doar un om care şi-a asumat nişte responsabilităţi, într-un moment greu pentru ţară."

De ziua sa, ţin să îl liniştesc de două ori pe fostul preşedinte. Întâi, domnule Iliescu, fiţi pe pace, căci aţi făcut şi aţi intrat în istorie, acest container al memoriei şi interpretării suficient de încăpător ca să reţină fără greşeală tot ce au avut mai funest anumite momente şi personaje centrale.

Apoi, staţi liniştit din nou: se poate confirma că nu, nu aţi fost providenţial. Dar cu cinismul exersat o viaţă v-aţi confecţionat această anvergură şi aţi vândut-o scump unei populaţii pe care deceniile de comunism au lăsat-o în spiritul gol. Dacă dumneavoastră păreţi extrem de împăcat cu asta, rămâne ca istoria să-şi bată în continuare capul.

De ziua sa, însă, Ion Iliescu nu pune în vânzare numai gogoşi camuflate în două-trei dileme, ci şi o pereche şi jumătate de adevăruri înfoliate în certitudini: "Iliescu este un brand în România", "Cine se asociază cu mine are de câştigat", respectiv "Nu eu am nevoie de PSD,  PSD are nevoie de mine".

Sunt declaraţii făcute cu ocazia unui interviu televizat şi, cu tot dezgustul, ţin să îi dau de trei ori dreptate lui Ion Iliescu. După peste 21 de ani de la Revoluţie, lucrurile stau exact cum le descrie acest pictor al societăţii româneşti, eclozat din incubatorul politic al realismului-socialist.

Să fie însă Ion Iliescu singurul blamabil pentru precaritatea pe care atât de fidel o înfăţişează şi pentru rangul de templu pe care a reuşit să şi-l menţină pe scena politică?

Cu siguranţă că octgenarul patron sovietic al democraţiei româneşti a făcut totul în acest sens, dar nu ar fi reuşit să-şi asigure longevitatea de tătuc timp de două decenii şi la atâţia ani distanţă de când nu mai conduce efectiv ţara, dacă nu s-ar fi lucrat eficient pentru el. Şi s-a lucrat.

Când Ion Iliescu spune despre sine că este în continuare un brand şi PSD are nevoie de el, iară nu viceversa, ar trebui să ne întrebăm noi înşine - de ce?

Cum s-a ajuns aici? De ce este atât de subţire şi de lipsit de valoare filonul din care PSD îşi extrage liderii, încât în 20 de ani nu au apărut câteva nume capabile să eclipseze figura bătrânului bolşevic?

Să aibă vreo legătură cu dispreţul formaţiunilor politice, în general, faţă de promovarea unor reforme interne fundamentale care să le recredibilizeze, să le transparentizeze, să le facă atractive nu pentru oportunişti, ci pentru oamenii de valoare care, în lipsa unui mediu politic salubru, găsesc mai frecventabilă tuşa decât haita? Evident.

Să nu uităm că experienţa iliesciană a acestei ţări este ea însăşi sinonimă cu anti-reforma.

Că structurile pe care a început să fie clădită România post-decembristă au fost, în mare, aceleaşi cu structurile de la înălţimea cărora comuniştii au biciuit poporul român, făcând-o cu atâta măistrie încât un număr impresionant de concetăţeni au descoperit în timp că le-a şi plăcut supliciul.

Că primul care nu a dorit demolarea, ci ranforsarea acelor structuri a fost Iliescu. Tot el a adus minerii, resuscitând astfel Evul Mediu, şi tot el a sperat până în ultima clipă că URSS nu va sucomba, plasând România de la acel moment într-o poziţie excentrică din punct de vedere strategic şi diplomatic.

În nefericitul episod Iliescu găsim şi repudierea oficială a exerciţiului separării puterilor în stat, îngenuncherea justiţiei prin politizare, găsim zorii penetrării definitive a economiei de către băieţii deştepţi din fostul comerţ exterior, feudalizarea judeţelor (prin apariţia "baronilor" pe care, de şlefuit i-a şlefuit apoi Năstase), dar şi privatizarea prin devalizare.

Dacă asta înţelege fostul preşedinte prin renaşterea ţării, atunci are toată dreptatea să se considere părintele acestui simulacru de deschidere.

Însă realitatea nu contează pentru Ion Iliescu.

La împlinirea celor 82 de ani, fostul preşedinte ne face cunoscută pretenţia sa de a fi reţinut în istorie drept omul care, din contră, ar fi democratizat România, ar fi restructurat societatea şi ne-ar fi reintrodus în circuitul occidental.

Pentru a-şi legitima multe dintre iniţiativele dubioase pe care le-a avut la Revoluţie şi în timpul mandatelor prezidenţiale, Ion Iliescu a mizat de fiecare dată pe uitare, o boală de care românul se vindecă greu, greu, greu.

La fel procedează şi acum.

O ştim atât de bine cu toţii: ştergerea trecutului cu buretele şi golirea memoriei au fost două dintre armele letale cu care au operat comuniştii, dovadă mizeriile cu care au fost umplute cărţile de istorie şi literatura, dar şi întinderea reţelei de puşcării politice.

Pentru unii, aşadar, uitarea poate fi preţioasă. Dar atunci când cineva câştigă din ea, automat altcineva va avea înzecit de pierdut.

Pe de altă parte, cum altfel ar putea gândi şi simţi un om care a purtat mesajul violenţei internaţionaliste încă din fragedă tinereţe?

Cum ar putea avea Ion Iliescu o altă atitudine din moment ce a fost decenii la rând unul dintre proiectoarele falsei realităţi, ducând pe cele mai înalte culmi procesul de negare a evidenţei? În anii '50 deja, când totul devenise cufundat în beznă, tânărul Ion Iliescu minţea sfătos cum că pe cerul ţării soarele-i cât casa.

Evident, memoria sa selectivă ne aduce în prezent o imagine mult mai romanţată asupra activităţii sale din perioada în care studenţii cu origine nesănătoasă erau daţi afară din universităţi, în timp ce activiştii harnici la recoltat "burgheji" luau prime pentru fiecare "ureche" livrată la partid.

Apoi, când Ion Iliescu spune despre sine că întruchipează girantul succesului nu doar că ne transmite o certitudine personală, dar ar trebui să avem în vedere că ne-am blocat în paradigma culiselor, că lucrurile încă se rezolvă într-o pondere exagerată în spatele uşilor, în spatele cortinei, ca în soviete, ca în PCR-ul autohton, cu care Iliescu se identifică dincolo de vremuri.

Mesajul e clar şi la obiect, cumva de tipul "asta e, fraţilor": încă vă mai plac şinele pe care v-am pus în decembrie '89 şi, chiar dacă v-aţi tot aventurat spre ecartamentul european, văd că niciodată nu aţi procedat la adaptările necesare.

Ion Iliescu ne transmite, deci, că simplul fapt de a sta cu el în barcă îţi garantează ajungerea în siguranţă la malul dorit.

Pe acest calapod s-au format şi oamenii care pe care i-a avut alături şi pe care i-a năşit în politica mare.

Parcă după acest tip de dicton s-a ghidat şi Adrian Năstase, în vremea în care a fost premier şi în care a ţinut morţiş să-şi asigure titlul de premier al celui mai corupt guvern din România post-decembristă. Parcă după acest dicton s-a ghidat în viaţă şi senatorul PSD Cătălin Voicu, omul a cărui reţea subterană de cunoştinţe şi relaţii s-a dovedit a fi atât de vastă încât prezintă capete de pod şi în politică, şi la Curtea Supremă, şi în serviciile de informaţii.

Iar Cătălin Voicu este, nu ntâmplător, unul dintre tinerii promiţători pe care Ion Iliescu i-a remarcat încă din zilele Revoluţiei.

Revenind la actualitatea imediată, cred că şi Victor Ponta ar trebui să înţeleagă unele lucruri din siguranţa de sine afişată de Iliescu cu ocazia zilei sale de naştere şi mai ales din avertismentul că acela care-i evită barca riscă tare să se înece.

Oricum, acum când preşedintele de onoare al PSD a împlinit 82 de ani, să fim conştienţi că Opoziţia a încăput pe mâini "bune": are două păpuşi cârlane, de scos duminica pe uliţă - Victor Ponta şi Crin Antonescu - şi doi păpuşari de vârsta a treia, care-şi doresc o Românie de lumea a treia - comunistul Ion Iliescu şi securistul Dan Voiculescu.

Oare ce ne va mai aduce "La mulţi ani!" ?

Citește totul despre:

Comentarii

loading...