Duminică, Traian Băsescu a spus că trebuie să meargă la Roşia Montană, Crin Antonescu nu a zis nimic, iar Victor Ponta a ajuns la faţa locului, a intrat în subteran şi le-a promis minerilor blocaţi în galerii că, în schimbul ieşirii lor de sub pământ, va introduce în tuneluri o delegaţie de parlamentari.
Dinspre opoziţia de dreapta, nu s-a conturat o poziţie demnă de luat în seamă, fapt pentru care Antonescu poate juca în continuare teatrul că doar el face opoziţie în faţa actualei puteri, chiar dacă PNL este al doilea partid, ca număr de miniştri, în guvern.
Şi, tot pe acest fond, premierul Ponta are încă asigurat un culoar destul de lărguţ pentru a dansa pinguinul ca mediator între cele două categorii de protestatari – pro şi anti.
Cât va ţine păcăleala asta? Greu de spus.
Cert este, însă, că evoluţia din ultima vreme a declaraţiilor liderilor PSD, mai ales cele ale lui Victor Ponta şi Dan Şova, ca şi iniţiativele lor politice indică hotărârea social-democraţilor de a face astfel încât proiectul minier de la Roşia Montană să meargă înainte.
Cred, în acest moment, că două sunt priorităţile PSD, în contextul crizei fără precedent de la vârful USL şi al ieşirii oamenilor pe străzile din Bucureşti.
Una este pe termen scurt: găsirea unei soluţii convenabile din punct de vedere politic şi electoral pentru a comunica publicului larg faptul că aurul de la Roşia Montană va fi, în cele din urmă, extras.
A doua se întinde pe un termen mai lung: calmarea demonstranţilor, fără prea multe valuri, şi, în măsura posibilităţilor, întoarcerea cumva a protestului în favoarea social-democraţilor, atenţie!, nu neapărat a USL.
Referitor la acest din urmă caz, de notat că exprienţa începutului de an 2012 a arătat că se poate.
Evident că între a vrea şi a putea este o oarecare distanţă.
Politicienii care zilele astea nu vor decât să vadă străzile Capitalei blocate de ambuteiaje, iar nu de oameni şi pancarte, depind nu doar de sfaturile consilierilor şi strategilor, ci şi de hazardul asociat în mod obişnuit unor asemenea mişcări.
De aceea, eventuala întâlnire a lui Victor Ponta cu demonstranţii anti-Roşia Montană, pe care însuşi premierul a spus că ar avea-o în plan, va fi un moment de răscruce.
Pe de o parte, contactul ne va oferi câteva indicii asupra strategiei Guvernului de contracarare a opoziţiei civice la proiectul minier; pe de alta, ne va spune multe despre agenda reală a protestatarilor şi coerenţa lor, în condiţiile în care unii dintre ei au în vedere doar stoparea investiţiei de la Roşia Montană, alţii susţin evacuarea capitalismului, alţii se revoltă împotriva sistemului corupt întreţinut de clasa politică, etc.
În presă şi pe reţelele de socializare se vorbeşte de o pluralitate de grupuri şi de o multitudine de ţinte, dar fără a fi clar care e ponderea lor.
Prin urmare, şi repet, o întâlnire dintre Ponta şi contestatarii din Capitală va trage o bună parte a cortinei.
Totul porneşte de la următoarea întrebare: Cum va proceda Victor Ponta? Va merge în Piaţa Universităţii, pentru a li se adresa în mod direct TUTUROR sau va chema la discuţii CÂTEVA persoane?
Varianta contactului direct poate fi ispititoare pentru că lovitura de imagine ar fi cu adevărat extraordinară.
Dar este şi extrem de riscantă, pentru că Victor Ponta va trebui să le dea oamenilor ieşiţi pe străzile Capitalei răspunsuri clare.
Să le vorbească în DA şi NU – sprijin sau resping proiectul Roşia Montană – ceea ce ar intra în contradicţie cu strategia sa de comunicare de până acum.
Să le spună ce va face ca deputat – dacă e pentru sau contra proiectului minier şi să le mai explice cum vor vota parlamentarii partidului pe care îl conduce.
În fine, să le spună clar celor din Piaţă dacă duminică seara le-a promis ceva minerilor de la Roşia.
Şi ar mai fi ceva: este foarte posibil ca, odată ajuns în faţa “salvatorilor” Roşiei, Victor Ponta să fie luat la întrebări legat de poziţia sa şi a Guvernul său în chestiunea gazelor de şist.
Or, premierul, chiar dacă deţine aceste răspunsuri, nu are nici un interes să le facă şi transparente.
Momentan, atmosfera de pe marile bulevarde ale Capitalei nu-i este favorabilă din punct de vedere politic şi, după cum a recunoscut chiar azi (luni), nu vrea să provoace manifestanţii cu nimic.
În schimb, s-ar lăsa filmat de televiziuni în timp ce li se adresează direct şi în stradă bucureştenilor, dar asta numai atunci când locul va fi fost deja securizat, pentru a nu avea surprize, pentru a nu rostogoli bulgărele.
Toate astea necesită unele pregătiri.
Pe de altă parte, dacă va merge pe a doua variantă, interesante vor fi deopotrivă numele şi numărul celor care vor compune delegaţia.
Sunt două elemente ce vor contribui la formarea unei imagini asupra agendelor şi omogenităţii protestatarilor, putând fi evaluatăşi capacitatea lor de a rezista pe termen lung.
Din ultimele declaraţii ale lui Victor Ponta, rezultă că premierul ar prefera a doua cale, ba mai mult, şeful Guvernului şi-a exprimat preferinţa de a se întâlni strict cu cei pe care deja îi cunoaşte.
Spre exemplu, cu oameni precum Remus Cernea, căruia Ponta i-a fost până de curând şef.
Din punctul ăsta de vedere, dar şi a faptului că domnul Cernea este parlamentar, devine neclar de ce ar fi atât de reprezentativă persoana sa pentru a se număra printre reprezentanţii societăţii civile la o posibilă întâlnire cu premierul.
Duminică seară, la Antena 3, şeful Guvernului justifica criteriul subiectiv la care este tentat să recurgă în desemnarea reprezentanţilor străzii prin faptul că dintre miile de protestatari încă nu s-ar fi detaşat “nişte lideri care să-i reprezinte”.
E greu de spus ce va alege Victor Ponta în final, dar este cert că a început să testeze marea protestatarilor cu degetul, iar celula de criză creată în jurul său caută acum punctele slabe ale mulţimii, posibilele falii care pot fi create şi exploatate, reţeta prin care principiul “divide et impera” ar putea furniza o soluţie rapidă şi cât mai discretă.
Văzută dinspre Palatul Victoria, Roşia Montană reprezintă cu adevărat o miză, dar scăparea lucrurilor de sub control, în planul mişcărilor de stradă, este problema cea mai preocupantă.
Zece mii, 15.000 sau chiar 25.000 de oameni nu înseamnă încă pericol, dar cu siguranţă pot pune bazele lui.
