Asupra fiecarei zile de la inceputul lui iunie planeaza, pentru multi dintre noi, amintirea unui alt inceput de iunie, de acum 16 ani. In urma cu numai cateva saptamani, dl Ion Iliescu a fost din nou chemat la Parchet, invitat ar spune dumnealui, pentru a da socoteala de ceea ce a facut atunci. Fapt de neinteles pentru un fost aparatchik de rang inalt, care stia, inca de la inceputul carierei, ca nu poate ajunge in fata justitiei, orice ar face. Pentru ca justitia era pentru catei, cum spune fabulistul, iar ei, dulaii de curte, sunt exceptati. Ei puteau cel mult sa fie dati “la munca de jos”, adica directori de fabrici sau, ca-n cazul nostru, la o editura. In asta consta inovatia fata de sistemul impus de Stalin, in cadrul caruia ajungeau in fata plutonului de executie mai ales inaltii activisti de partid, fosti membri ai Politburo-ului, ministri, chiar sefii NKVD-ului si ai KGB-ului.
Dupa mineriada din iunie 1990, au aparut zeci de relatari ale atrocitatilor pe care le-au savarsit minerii in Bucuresti, dar si ale acelora savarsite de asa-zisii reprezentanti ai justitiei, care s-au purtat exact precum anchetatorii securisti de altadata. Cele ce s-au intamplat la Magurele, ceea ce au facut anchetatorii de-acolo e comparabil doar cu metodele descrise de Soljenitin ca fiind proprii anchetatorilor KGB. Or, dl Ion Iliescu nu se considera responsabil de nimic din toate astea, desi era presedintele ales de curand si stie azi toata lumea ca i-a salutat pe minerii inarmati cu bate si lanturi ca fiind reprezentantii unui inalt civism. Inalt exact atat cat statura morala a presedintelui comunist, ales prin vot liber si secret de o populatie care voia sa uite repede tot si sa mearga inainte. Spre ce? Nu stia asta, dar oricum, spre un hotarat “noi muncim, nu gandim”. Toti aceia care credeau ca la noi avusese loc o revolutie si ca de acum mergem decis spre democratie au primit atunci o grea lovitura si un avertisment. Candva, prin anii '60, dupa ocuparea Cehoslovaciei, circula un banc trist: un ceh trezit din somn in uruitul tancurilor vede pe geam soldati americani, scoate steagul Cehoslovaciei din pod si incepe sa strige fericit “Freedom, freedom”. Iar de pe un tanc i se raspunde cu un inefabil accent rusesc: “Eto net freedom, eto carnaval”. Ceea ce au vrut Ion Iliescu si gasca lui, cu Dan Iosif, organizatorul de contramanifestatii inca de la 28 ianuarie, sa ne arate a fost ca asta nu e libertate, asta e carnaval. Pentru asta a pus in miscare un mecanism bestial, care a distrus vietile si sanatatea a zeci, poate sute de oameni. Acum, organizatorii de-atunci stau linistiti prin Parlament, crezand ca vinovatia lor “s-a prescris”. Nu s-a prescris, iar faptul ca un cetatean a fost de mai multe ori decat trebuia presedintele tarii, cazul Iliescu, nu-l scuteste pe acesta de a raspunde de faptele sale. Iar Ion Iliescu are de raspuns de ce a chemat minerii si i-a trimis in Piata Universitatii. Cu cateva luni inainte, Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor ii scriau lui Petre Roman ca, daca le va ingadui sa-si deschida gazeta infama care apare si azi, ii vor asigura “o liniste de mormant”. Asta era obsesia fostilor servitori comunisti: mormantul pentru toti cei care sunt de alta parere. Chiar daca a fost presedintele tarii, Ion Iliescu trebuie sa plateasca pentru mineriadele pe care le-a patronat, pentru cruzimea cu care, zambind, a inabusit un protest pasnic. Am avea o reparatie tarzie, asa cum sunt toate in aceasta tara trista, daca Ion Iliescu ar da socoteala pentru ceea ce a facut. Si un semnal ca sistemul intretinut de Iliescu si ai lui a fost inlaturat cu adevarat, nu doar pentru “carnaval”.
