Îi înțeleg pe nostalgicii comunismului

Razvan Chiruta Actualizat: 28.12.2015 - 13:46

Am fost un “privilegiat” al comunismului. Ciocolata, mai greu de găsit decât aurul, stătea cu săptămânile neatinsă în frigiderul familiei, iar într-o iarnă am mâncat atât de multe banane, valută forte în acele vremuri, că am vomat. Nu, nu sunt fiu de nomenclaturist. Taică-miu este șofer, dar pe atunci lucra „în comerțul socialist“, poziție care-i asigura accesul rapid la toate bunătățile care se găseau cu greu în Epoca de Aur.

Share

Am fost un “privilegiat” al comunismului. Ciocolata, mai greu de găsit decât aurul, stătea cu săptămânile neatinsă în frigiderul familiei, iar într-o iarnă am mâncat atât de multe banane, valută forte în acele vremuri, că am vomat. Nu, nu sunt fiu de nomenclaturist. Taică-miu este șofer, dar pe atunci lucra „în comerțul socialist“, poziție care-i asigura accesul rapid la toate bunătățile care se găseau cu greu în Epoca de Aur.

Deși nu am simțit greutățile alimentare ale regimului, au existat trei momente care m-au făcut să înțeleg, deși aveam doar zece ani, că lucrurile nu funcționează în „societatea multilateral dezvoltată“ în care trăiam. Desigur, am simțit asta ca un copil, dar am aflat mai târziu că nu am fost departe de adevăr.

Primul moment a fost când i-am dat câteva pătrățele de ciocolată unui vecin de bloc, iar tipul a fost atât de încântat încât o ciugulea, pentru a prelungi cât mai mult plăcerea gustului. Era prima dată când mânca ciocolată “străină”.

Al doilea moment a avut loc când taică-miu a venit acasă cu o ladă de portocale, mai valoroase spre sfârșitul anilor ’80 decât diamantele. Un vecin l-a rugat să-i vândă un kilogram. Din momentul respectiv, omul ne-a devenit cel mai bun prieten, deși plătise pentru portocale, nu le primise cadou.

În fine, al treilea s-a petrecut când am stat la o coadă la salam, se dădea câte 200 de grame de persoană cu buletinul. Maică-mea, după ce a cumpărat cota care i se cuvinea, mi-a transferat actul ei de identitate, pentru că eu, neavând așa document, nu aveam nici dreptul la salam. Imediat a izbucnit un scandal teribil din care nu înțelegeam nimic. Mă uitam la adulții aceia care se ceartă pe o bucățică de salam și mi-era milă de ei, îmi și venea să râd, eram și furios că o atacă pe maică-mea.

Aceste trei momente, pe care le-am mai relatat, pentru că m-au marcat, dar mai ales nenumăratele mărturii despre ororile regimului, pe care le-am citit când am crescut, m-au făcut să mă plasez definitiv împotriva comunismului și a urmașilor săi ideologici. Iar, prin extensie, m-au făcut să-i disprețuiesc pe concetățenii mei care păstrează amintiri disproporționat de pozitive față de acea epocă.

Dar astăzi, 22 decembrie 2015, vreau să îmi ofer scuzele mele acestor din urmă oameni. I-am disprețuit pe nostalgicii comunismului pentru că nu i-am înțeles. Și am să explic de ce am greșit cu un exemplu care mi-e apropiat.

Părinții mei aveau în momentul Revoluției 36 de ani. Cea mai importantă parte a vieții lor, cea a formării, și-au petrecut-o într-un regim opresiv, care a avut politici sistematice de anulare a oricărei inițiative individuale. Casa și serviciul asigurate de către stat, mult invocate acum de nostalgici, nu au fost o formă de ajutor, ci una de control. Îți dăm noi tot, numai să stai tu cuminte. Cei mai mulți au acceptat.

Apoi a venit Revoluția, iar societatea a luat-o complet razna, o perioadă nu au mai existat reguli, norme, nimic. Anii ’90 au fost pur și simplu sălbatici, iar pe părinții mei asta i-a prins în momentul de maxim al vieții lor, la vârsta în care ești suficient de matur pentru a știi ce trebuie făcut, și suficient de tânăr pentru a avea încă energia necesară să o faci.

Nebunia a părut că se termină între 2002 și 2009, când bunăstarea materială din serialul Dallas a coborât în sfârșit peste ei. Numai că totul a fost o iluzie, și nu doar că acea bunăstare dallasiană nu a ținut, i-a mai și lăsat cu datorii la niște bănci mai dure decât cămătarii, pentru că și-au luat un Logan.

Iar acum au ieșit la pensie, una de numai 450 de lei pe lună, în cazul lui taică-miu, o sumă pe care un parlamentar o cheltuie la o masa de seară, 

Și atunci cum să nu fie acești oameni nostalgici? Ei nu sunt nostalgici după o ideologie, nici măcar după dictator, ci după o vreme în care, deși lumea era acoperită de nori, măcar nu începuse furtuna care le-a măcinat ulterior viețile.

Să fim bine înțeleși: textul acesta nu este o apologie a comunismului, nici măcar a nostalgicilor comunismului. Vreau doar să încercăm, la 26 de ani de la Revoluția din 1989, să îi privim cu mai multă înțelegere pe oamenii de lângă noi. Și să nu mai aruncăm în ei cu piatra suficienței și a ipocriziei.