Nimic nu evidenţiază mai bine starea jalnică şi perspectivele sumbre ale României decât modul în care politicienii puterii se raportează la singura punte de sprijin economic pe care o mai are această ţară – fondurile comunitare.
Este atât de multă demagogie şi iresponsabilitate în declaraţiile liderilor Uniunii Social Liberale, în special, încât milioane de români, cei ce vor vota peste două săptămâni această alianţă, riscă să înţeleagă exact pe dos esenţa relaţiei noastre cu Uniunea Europeană – şi anume că nimeni nu este obligat, nu are chef şi mai ales nu poate să ne facă bine cu forţa. Că, indiferent cât de bine intenţionaţi ar fi cei ce redirecţionează taxele concetăţenilor lor spre România, ei nu ne pot proteja nici de propria incompetenţă, nici de lăcomia şi nici de abuzurile celor ce ne conduc. Singurii care o pot face suntem doar noi.
Truisme? Pentru oamenii care nu au nevoie să le fie traduse lucrurile de bun-simţ, da. Însă cu siguranţă acestea nu sunt adevăruri evidente pentru cei ce cred că Antonescu şi Ponta le apără interesele prin declaraţiile arţăgoase la adresa Europei.
Când pui presiune pe preşedinte pentru a-l obliga să negocieze cu veto-ul pe masă sumele pe care le vom primi de la Comunitatea Europeană până în 2020, gestul depăşeşte cu mult logica electorală şi dorinţa fierbinte de a-ţi pune principalul adversar într-o postură defavorabilă, intern şi extern. Inevitabil, un astfel de discurs va fi interpretat de oficialii de la Bruxelles, dar mai ales de liderii ţărilor care au făcut posibilă intrarea noastră în UE, ca semn al unei atitudini fundamental antieuropene, nu doar antibăsiste.
Această atitudine nu va trece neobservată şi nici nu va rămâne fără urmări. Iar cei ce vor plăti, în final, preţul ratării şanselor ce decurg dintr-un parteneriat autentic şi profund cu Europa, vor fi exact cei care astăzi se lasă cuprinşi de un fior de mândrie patriotică ascultându-i pe politicienii ce se inspiră azi din discursurile naţionalist-găunoase ale lui Ceauşescu şi care declamă că nu vor accepta să ni se taie nici un euro din banii ce ni se cuvin.
Ce este în neregulă cu o astfel de retorică? Este profund necinstită. Sugerează românilor că există o conspiraţie a marilor puteri europene împotriva “ţărişoarei” noastre şi că singura reacţie acceptabilă împotriva acestei cabale este să i te opui cu vitejie, neacceptând să te laşi călcat în picioare de perfizii europeni şi folosind dreptul de veto de care fiecare stat membru dispune în momentul votării bugetului.
Stratagema ţinteşte coarda sensibilă a românilor convinşi că toate relele li se trag de la străinii care le vor răul şi în acelaşi timp distrage atenţia de la esenţa problemei – din cele 20 de miliarde de euro care ne-au fost alocate pentru perioada 2007-2013 nu am fost în stare să încasăm de la Uniunea Europeană decât 2 miliarde. Adică, un jenant procent de absorbţie de zece la sută.
A cui este vina? A Uniunii Europene? A tâlharilor de la Bruxelles? Nici vorbă! Toate studiile făcute de organizaţii independente, precum Institutul pentru Politici Publice (IPP), au ajuns la o singură concluzie. Având în vedere că pentru majoritatea programelor europene au existat enorm de multe cereri de finanţare care au avut ca rezultat semnarea de contracte ce acoperă aproape integral sumele disponibile, nu se poate vorbi de o lipsă de interes din partea beneficiarilor – instituţii publice, companii private, ONG-uri, persoane fizice.
Problema fundamentală a fost şi rămâne incapacitatea statului de a-şi duce până la capăt misiunea de mijlocitor între aceşti beneficiari şi Comisia Europeană. După cum sintetizează clar ultimul raport al IPP pe această temă, “avem un sistem de management/control care se mişcă greu, nu face plăţile la timp către beneficiari, dar nici nu este expeditiv şi eficient în a solicita mai departe Comisiei Europene rambursări pentru banii cheltuiţi din fiecare Program Operaţional, ca să dispună de resurse pentru cererile beneficiarilor”.
Este asta o noutate? Nicidecum! Aşa cum nu este o noutate nici marea operaţiune de dijmuire a banilor europeni pe filierele corupte ale contractelor de achiziţii publice, în care cei ce aprobă proiectele finanţate din fonduri comunitare au grijă să dea comenzi în primul rând firmelor la care sunt acţionari sau de unde primesc comisioane. Amploarea acestui fenomen a determinat Comisia să presuspende integral programul operaţional “Creşterea competitivităţii economice”, aproape total pe cel “Regional” şi jumătate din cel pentru “Transporturi”.
Şi atunci, pe ce se bazează ţâfna liderilor USL, care au încolonat Parlamentul pentru a soma Europa să nu cumva să se atingă de bănuţii care ni se cuvin? Pe nimic. Dar au nevoie să vocifereze pentru a acoperi întrebările incomode ce îi vizează direct. Ele nu se referă la nevoia de a ni se aloca fonduri suplimentare în următorii şapte ani, ci la capacitatea politicienilor şi a administraţiei de a gestiona folosirea celor pe care îi avem deja. La ce bun să urli că vrei 8 miliarde în plus, când tu nu ai fost în stare să cheltuieşti 90% din cei pe care îi aveai deja repartizaţi?!
USL a acuzat, pe bună dreptate, guvernarea Boc că nu a făcut nimic pentru a rezolva problemele sistemice care continuă să blocheze atragerea de fonduri europene, dar pesediştii şi liberalii ce au făcut în cele şase luni de când sunt la putere? De acord, timpul a fost scurt, dar ce au făcut, concret, pentru a schimba mecanismele administrative care au dus la griparea fluxului procedural? Au introdus măcar un mecanism preventiv care să oprească morişca traficului de influenţă din zona achiziţiilor?
Zecile de probleme care ne-au făcut să ratăm 18 din cele 20 de miliarde de euro disponibile nu se pot rezolva peste noapte, dar este suficient să lecturezi rapoartele specialiştilor care au evaluat mecanismele birocratice ale absorbţiei fondurilor comunitare ca să realizezi că soluţiile ţin aproape exclusiv de voinţa politică. Că dacă şi-ar fi propus să dirijeze banii europeni spre economie şi societate, şi nu spre conturile firmelor care îi finanţează, am fi văzut deja rezultate palpabile.
După cum menţionează studiul IPP dat publicităţii miercuri, auditul realizat de Ministerul Economiei în luna iulie a descoperit că nu mai puţin de 4.500 de proiecte trimise Autorităţii de Management a programului “Creşterea competitivităţii economice” erau neevaluate. Adică, nici nu intraseră pe circuitul birocratic, oricum extrem de întortocheat, spre aprobare.
De cât timp e nevoie pentru ca Guvernul să aibă acces la astfel de informaţii? Şi, o dată ce le are, de cât timp e nevoie ca ministrul care răspunde de acel domeniu să-l demită pe şeful Autorităţii de Management, să recruteze un om competent şi să îi dea un termen clar pentru a analiza cauzele întârzierilor şi a propune un plan de măsuri?
Şi, după aceste etape, de cât timp e nevoie pentru a vedea primele semne de eficientizare a activităţii? Trei luni maximum, pentru tot setul de acţiuni, dacă ele sunt conduse profesionist şi cu bună-credinţă – va răspunde orice manager de companie privată care a fost numit într-un moment de criză. Ceea ce ar fi însemnat că încă din luna octombrie ar fi trebuit să avem deja un semnal public care să evidenţieze pentru noi, dar şi pentru oficialii europeni, că problema de la AM a “POS CCE” este pe cale să se rezolve.
Calitatea slabă a personalului care lucrează în Autorităţile de Management este, de altfel, una dintre cele mai frecvente şi mai importante cauze ale eşecului atragerii de fonduri europene, identificate de organizaţiile care le auditează periodic. O soluţie evidentă, dar de care guvernanţii pomenesc doar la presiunea FMI sau a Băncii Mondiale, este recrutarea prin intermediul companiilor private de head-hunting.
De ce nu aplică Guvernul Ponta metoda impusă de instituţiile financiare internaţionale în cazul companiilor de stat cu pierderi şi la Autorităţile de Management ale proiectelor europene? Poate pentru că îi convine mai mult să nu strice tradiţia moştenită de la PDL şi patentată de predecesorii săi din FSN, potrivit căreia aceste poziţii sunt rezervate exclusiv activiştilor de partid, care să respecte întocmai comandamentele politice autohtone în alocarea fondurilor comunitare?
Un alt aspect sesizat de IPP, care atinge exact suspiciunile de dirijare clientelară a banilor, corupţie şi control politic şi care putea fi remediat instantaneu de noua putere, vizează activitatea comitetelor de monitorizare ale Programelor Operaţionale.
“Mecanismele de checks and balances (…) au fost cvasinefuncţionale… Şedinţele acestor comitete au fost conduse chiar de către şefii Autorităţilor de Management – un amestec nepermis din partea Executivului -, în timp ce, în componenţa acestor structuri, beneficiarii reali ai programelor nu au reprezentat niciodată o majoritate calificată care să poată propune schimbări de substanţă care să fie ulterior şi aprobate prin vot.” De ce nu a fost dată rapid o decizie ca şefii Autorităţilor de Management să nu mai prezideze şedinţele comitetelor de monitorizare ale Programelor Operaţionale?
Cea mai severă sancţiune pe care o primeşte România din cauza neputinţei tuturor guvernelor din 2007 încoace o reprezintă corecţiile financiare. 800 de milioane de euro ar trebui să plătim din cauza neregulilor sesizate în procesul de achiziţii publice. O situaţie care putea fi evitată “dacă ar fi existat coordonare între autorităţile naţionale cu competenţe de control (Autoritatea de Audit, Autorităţile de Management, Autoritatea Naţională de Reglementare şi Monitorizare a Achiziţiilor Publice, Unitatea Centrală pentru Verificarea Achiziţiilor Publice), respectiv s-ar fi verificat temeinic procesul de autorizare a cererilor de rambursare transmise către Comisia Europeană”, potrivit IPP.
Semnul că Guvernul Ponta este pe cale să repete întru totul performanţa dezastruoasă a Guvernului Boc la acest capitol îl reprezintă refuzul de a implementa un sistem informatic, agreat deja de mai multe instituţii internaţionale, care ar putea avertiza asupra conflictelor de interese şi a încălcării procedurilor de achiziţie înainte chiar ca ele să se întâmple.
Este vorba, practic, de o bază de date în care să se regăsească informaţii despre toţi funcţionarii implicaţi în procesul de încheiere a contractelor, în licitaţii, în procedurile de achiziţii, dar şi despre beneficiarii contractelor, plus acţionarii şi administratorii firmelor care primesc comenzi plătite din bani europeni. Aceste date ar fi compilate de un pachet de programe care ar intersecta permanent informaţiile despre toţi actorii implicaţi în accesarea şi cheltuirea fondurilor comunitare.
Avantajele unui astfel de sistem ar fi imense. Instituţiile ar primi semnale de avertizare automate ori de câte ori sistemul informatic descoperă situaţii de conflicte de interese – de exemplu, faptul că un funcţionar din comisia de licitaţie este rudă cu acţionarul unei firme care participă la licitaţie. Este, de fapt, singurul instrument care ar putea filtra instantaneu avalanşa de mici şi mari golănii care au loc la toate nivelurile şi care, din cauza dimensiunii, fac imposibilă detectarea lor post-factum, indiferent câţi controlori, inspectori şi procurori ar fi implicaţi. De ce nu primeşte undă verde acest proiect, câtă vreme acum la putere se află “cel mai cinstit şi competent guvern din 1990 încoace”?
Modul straniu în care USL se raportează la problemele de profunzime din domeniul accesării fondurilor europene de când se află la putere a fost expus chiar de către Leonard Orban, ministrul Afacerilor Europene, care recunoştea că “măsurile legislative, instituţionale şi procedurale” cerute de Comisia Europeană au fost luate încă din decembrie 2011. Şi atunci, de ce nu dau ele rezultatele aşteptate?
Răspunsul este evident. Pentru că s-a creat o reţea parazitară de mare anvergură care combină incompetenţa funcţionarilor statului cu interesele mafiote ale celor ce sifonează bani din toate contractele finanţate din bani europeni. Incompetenţa creează condiţii propice pentru furt, iar roadele furtului îi potolesc şi pe cei ce ar fi tentaţi să rezolve problema incompetenţei şi să pună în practică mecanisme eficiente de prevenţie şi detectare a fraudelor.
Astfel, incompetenţii se mulţumesc cu un loc călduţ şi un salariu decent, iar hoţii prosperă. Toţi sunt mulţumiţi. Şi prin toţi mă refer la toţi cei ce au puterea de a rupe lanţul complicităţilor. Pentru că toţi ceilalţi s-au resemnat de mult.
Nu o să vedem niciodată un marş de protest împotriva acestui eşec de proporţii istorice, prin care România nu doar că nu beneficiază de banii care ar putea-o ajuta să progreseze, dar în curând ar putea deveni contributor net la bugetul Uniunii. Adică, în cazul în care fondurile presuspendate vor fi suspendate definitiv, vom ajunge să plătim mai mult Uniunii Europene decât primim.
Când Antonescu şi Ponta se răţoiesc la vest-europeni, la cancelarul Germaniei în special, când bat din picior că noi nu suntem o colonie, că românii nu sunt slugi, nu o fac doar pentru că vor să ne abată atenţia de la întrebările şi temerile cât se poate de concrete expuse mai sus, ci şi pentru că anticipează un conflict ce ar putea urma foarte curând.
Scorul pe care USL îl va obţine la alegeri, dar mai ales deznodământul luptelor interne din PSD şi PNL vor decide calea pe care o va apuca România după 9 decembrie. Dacă traiectoria politică va cunoaşte o revenire la normal, aşa cum este cel mai probabil, şi relaţia cu Uniunea Europeană se va ameliora, problemele contencioase legate de absorbţia fondurilor europene vor fi abordate constructiv. Iar gesticulaţia lui Ponta va fi, aproape sigur, dată uitării câtă vreme va renunţa la discursul dublu.
Retorica belicoasă pregăteşte însă, mai degrabă, terenul pentru scenariul B. Pentru varianta în care USL va relua în ianuarie tentativa de subjugare a statului de drept din punctul în care a fost oprită astă-vară. Caz în care ar urma, inevitabil, o nouă ciocnire cu Germania, cel puţin, dacă nu cu toată Comisia Europeană. Nu este deloc exclus ca principalul instrument de coerciţie pe care Merkel şi Barroso l-ar putea folosi faţă de noua putere să fie exact fondurile europene.
După cum se arată şi în studiul IPP, “datorită raportului critic asupra Mecanismului de Cooperare şi Verificare în România publicat în septembrie 2012, Germania a solicitat Consiliului ca statelor în privinţa cărora există suspiciuni de încălcare a valorilor europene din articolul 2 al Tratatului Uniunii Europene să nu li se mai acorde deloc finanţare din fonduri europene în viitorul exerciţiu financiar, iar România este prima pe această listă neagră în perspectiva raportului din decembrie”.
O decizie privind bugetul Uniunii Europene pe următorii şapte ani va fi luată, cel mai probabil, la începutul anului viitor. Într-un moment în care liderii UE vor avea pe masă nu doar următorul raport MCV (care va face harcea-parcea mascarada de concurs pentru procurorii-şefi organizată de Pivniceru), ci şi componenţa noului Guvern, precum şi agenda sa politică.
Dacă noua putere nu va renunţa la intenţiile sale de anihilare a tuturor instituţiilor şi oamenilor care îi stau în cale, iar Germania va răspunde “foarte bine, daţi înainte, dar nu pe banii noştri!” şi va obţine suspendarea fondurilor europene pentru România, ce le va rămâne de făcut liderilor USL? Cum vor justifica o asemenea catastrofă în faţa opiniei publice?
Simplu. Vor juca la maximum cartea naţionalistă pe care acum doar o exersează, ţipând “Germania ne tratează ca pe o colonie!”, “Noi nu suntem slugile europenilor!” şi ameninţând cu exercitarea dreptului la veto.
Epilogul: o trezire dură la realitate după visele frumoase pe care le aveam înainte de aderare, când intrarea în UE părea cea mai solidă dintre garanţiile pentru un viitor mai bun.
P.S. Crin Antonescu a declarat, vineri, că îi va propune pe Relu Fenechiu şi Varujan Vosganian ca miniştri în viitorul Cabinet Ponta, în cazul în care Uniunea se va afla la guvernare după alegerile din 9 decembrie. Interesant momentul în care au picat, ca din senin, propunerile astea. Aşa îşi cumpără Antonescu liniştea în PNL? Acesta este preţul pentru a-l împiedica pe Tăriceanu să îl basculeze din fruntea partidului?
