Este din ce in ce mai evident ca putini dintre cei care se erijeaza in conducatorii acestei tari au altceva in comun cu functia decat interesul personal si, maximum, de grup. O imensa ipocrizie guverneaza de fapt faptele guvernantilor. Se duc sa vada ce mai fac ultimii sinistrati, cei mai recenti adica, iar dupa aceea, pac, la restaurant, ca o fi Golden nu stiu cum, ca o fi nu stiu ce terasa cu muzica. In fapt, chiar daca nu toti politicienii nostri sunt oameni de afaceri, cu alte cuvinte bisnitari umflati cu pompele tranzitiei, mentalitatea e la toti cam aceea a afaceristilor. Si anume, sa castige cat mai mult, indiferent de ceea ce se intampla in jur. Ceea ce indraznesc sa pun pe hartie pare populist si chiar o fi. Dar uneori e bine sa ne intoarcem la populism, mai ales cand distanta dintre guvernanti si popor creste ingrijorator. Cei care cred ca vizitele pe la inundatii sunt semne ale apropierii politicienilor de popor se insala amarnic, nu e o noutate asta. Dupa modelul lor, au inceput sa se duca pe la inundatii de altadata, ca sa-i ajute, zice-se, si insi precum unul Becali. Toti dupa acelasi “protocol”: am venit sa vad daca va faceti datoria, cum lucrati s.a.m.d. Totul atat de cusut cu ata alba, groasa, ca ti se face rusine si sa te uiti. Nici chiar un necioplit ca Becali nu mai pare natural in aceste imprejurari. Unde sunt cei care faceau donatii fara televiziune si fara declaratii de presa? Unde sa fie, in mormant sau in mintea noastra infierbantata (caci nu se stie daca au existat vreodata asemenea cetateni, in afara unui ideal biblic). Stiu ca, in afara populismului, mi se mai poate reprosa si moralismul. Intr-o “sotietate fara printipuri” parca trebuie din cand in cand sa faci macar aluzie la ele, nu de alta, dar ca sa nu se uite ca asa ceva chiar exista.
In ciuda vietii politice atat de colorate de la noi din ultimul timp, cu mici ciupituri in alianta de la guvernare, cu presedintele stand in genunchi la Neptun, in fata unei dansatoare anonime, cu decolteuri si par vopsit blond fluturand peste chelia prezidentiala, totul e de un cenusiu la fel de putin incurajator ca si acela al fundurilor si tatelor care se vantura pe la televiziunile cu rating. Acum, revenit din vacanta sa 100% romaneasca, presedintele are timp sa se duca si la deschiderea Festivalului Enescu, pe care-l patroneaza, in locul lui Ion Iliescu. Numai ca totul nu e decat impostura. La cate concerte simfonice a mai fost cel care sta azi in jiltul de la Cotroceni, inainte de editia nr. 17 a Festivalului Enescu? Datul din gura la romani se intalneste cu astfel de gesturi demonstrative, care ii vor fi pacalind pe naivi, dar si numarul acestora este in scadere. Caci oamenii, dupa ce s-au fript cu supa pesedista, vor sufla si-n iaurtul democrat-liberal-conservator.
O groaznica plictiseala te apuca si cand auzi cum devin unii populari peste noapte, electrizati brusc de elanuri pana atunci necunoscute. Ce sa mai migrezi de unul singur? Nu e mai bine sa-ti iei partidul si sa te duci in cu totul alta directie? Modelul este clasic: comunistii deveniti social-democrati in toate tarile foste socialiste.
Cat despre integrarea in UE, desi evidentele cenusii arata cu totul altceva, presedintele isi face curaj afirmand ca nici nu se gandeste la alta tinta decat 1 ianuarie 2006. Vorbe-n vant, betie cu apa chioara. Ce avem noi comun cu Uniunea Europeana? Altceva decat bucata de pamant pe care istoria ne-a plasat? Iata o intrebare fara raspuns cinstit, ca mai toate care se pun politicienilor romani, mari mesteri in minciuna si manipulare.
