“Dar de ce să fie (necesară o discuţie despre impozitarea Bisericii – n.r.)? Până la urmă cam câte instituţii-reper, câte instituţii de referinţă către care românii să se îndrepte mai avem în ţara asta? Mi-aţi cerut părerea mea, de politician, de cetăţean şi de credincios: eu cred că Biserica este o instituţie care trebuie ajutată sau întărită, pentru că în multe momente din viaţă Biserica rămâne singurul reper unde cauţi un sprijin moral sau cel puţin o linişte”.
Când ai în faţă atâta simţire gingaşă, îţi vine să plângi chiar şi de mila cireşelor pe care le zdrobeşti în dinţi.
Când iei la cunoştinţă şi că vorbele de mai sus îi aparţin unuia dintre marii prădători ai sfertului de secol scurs de la Revoluţie, ajungi să plângi de mila ta; de mila propriei persoane – păcătosul care nu a fost în stare ca, împreună cu alte milioane de păcătoşi din ţara asta, să vegheze ca ministerele să nu încapă pe mâinile unor impostori cu apucături penale, făţarnici şi cu mentalitate de găinari scrobiţi.
Personalitate cu o anvergură deja complexă (ne înştiinţează chiar dumnealui prin enumerarea – “politician”, “credincios”, “cetăţean”), Liviu Dragnea este, totuşi, un om chiar mai capabil de atât.
Pe de o parte, nu dă doi bani pe cele 10 porunci, iar cu mersul la biserică se învredniceşte în funcţie de cum îi dictează algoritmul special conceput să-i armonizeze interesul electoral cu obligaţiile pământeşti a căror simplă satisfacere vor mulţumi nespus norodul care iese la vot.
(Dar cine ştie, poate că acum, când dosarul fraudării referendumului din 2012 îi crează insomnii, boss-ul cimitirelor din Teleorman a ajuns în acel moment al vieţii în care “Biserica rămâne singurul reper unde cauţi un sprijin moral sau cel puţin o linişte”).
Pe de alta, însă, Dragnea nu are nici o problemă în a se poziţiona ca avocat al intereselor financiare ale BOR.
La prima vedere, poate părea o atitudine schizoidă, însă una din multele pe care le întrezărim nu doar la Liviu Dragnea, ci la mai toţi politicienii români.
Când vine vorba de relaţia cu Biserica Ortodoxă Română, până şi Ion Iliescu, comunistul cu experienţă vastă în prigonirea creştinilor, ajunge să pupe poala popii; evident, numai atunci când televiziunile filmează şi numai pentru că gestul poate fi exploatat electoral.
Invers, şi prea înaltele feţe bisericeşti din fruntea BOR şed liniştite în strana culpei.
Pragmatica ipocrizie cu care politicianul stă de-a dreapta preotului la slujbele şi procesiunile de largă respiraţie publică animă şi relaţiile dintre capii Bisericii şi profanii puternici ai zilei.
Târgul, pecetluit de strângerea tentaculelor peste capetele enoriaşilor cu drept de vot, a îmbâcsit aerul din societatea românească, iar simpla sa existenţă, în forma deviantă pe care o vedem azi, e semnul (al câtelea, deja?) că nici Biserica Ortodoxă Română, nici omul politic nu s-au spovedit şi nu s-au căit o clipă pentru ororile la care fuseseră complici şi înainte de 1989.
Făţărnicia, legitimată adesea chiar de BOR, pe care-o vedem azi la oameni precum Liviu Dragnea şi, de cealaltă parte, dublul discurs al Bisericii în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile care-i revin din implicarea sa în viaţa laică a cetăţii, ar trebui să ne amintească de subteranele Epocii de Aur, şi, în general, de dinamica fluidelor sociale din ţările în care individul valorează puţin sau nimic.
Am scris de-al lungul timpului că este incorect şi nesănătos ca instituţia numită Biserica Ortodoxă Română să fie exceptată de la îndatoririle de contribuabil, în condiţiile în care face tranzacţii, deţine un patrimoniu imobiliar, are privilegiul unui anumit monopol, primeşte bani de la buget, iar investiţiile pe care le face, oricât de faraonice (precum Catedrala Mântuirii Neamului), sunt finanţate nu numai din donaţii, ci şi din bani publici.
Nu în ultimul rând, impozitarea BOR ar putea fi exploatată în beneficiul cetăţenilor (dintre care peste 80% se declară ortodocşi) şi altfel decât financiar-contabil: prin asumarea de către Biserică a rolului lumesc de cenzor al statului.
Cum? Nu ştie nimeni care este averea BOR (iată, o altă problemă legată de transparenţă), dar nu am auzit nici o singură voce care să spună că e mică.
Mai mult decât atât, sunt chiar şanse ca Biserica Ortodoxă Română să fie, în teorie cel puţin, unul dintre cei mai mari contribuabili.
Or, tocmai această poziţie, coroborată cu influenţa pe care Biserica o exercită în societate, ar trebui să determine BOR să fie prima interesată să urmărească atent modul în care statul cheltuie banii publici.
Ar avea aceeaşi îndreptăţire pe care o are orice contribuabil onest, jurnalist de investigaţii sau ONG speializat în astfel de probleme.
Nu voi intra în alte detalii, dar aş reveni, pe final, la Liviu Dragnea.
Dacă în dialogul său cu interlocutorii de la Pro TV ar fi încercat să nu mintă, patronul de azi al baronizării României ar fi mărturisit că el şi PSD nu sunt de acord cu impozitarea Bisericii pentru că vin două rânduri de alegeri în 2014, pentru că mai sunt aegeri şi în 2016 şi pentru că, pe termen scurt, există planuri pentru destrămarea USL, iar componenta numită comunicare va juca în acel moment un rol-cheie.
În loc de asta, de o adevărată spovedanie, sofistul Dragnea s-a apucat, ca până acum, să fluiere în biserică: “Eu nu-s de acord să punem impozit şi pe credinţă. (…) Eu nu ştiu că Biserica face afaceri. Eu nu ştiu lucrul ăsta, nu lucrez în domeniu. Pentru mine, Biserica este o instituţie importantă, pentru mine şi pentru familia mea, şi va rămâne în continuare”.
