Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Dragi liberali, v-aţi temut de Băsescu? Temeţi-vă de comunişti!

Cristian Campeanu 27.02.2014 - 18:51

Destrămarea USL şi trădarea lui Călin Popescu Tăriceanu fragilizează Partidul Naţional Liberal mai mult decât vor să recunoască liderii PNL, cu Crin Antonescu în frunte. Dacă tentativa lui Ponta şi a ...

Share

Destrămarea USL şi trădarea lui Călin Popescu Tăriceanu fragilizează Partidul Naţional Liberal mai mult decât vor să recunoască liderii PNL, cu Crin Antonescu în frunte. Dacă tentativa lui Ponta şi a comuniştilor săi din PSD de a-l izola pe Antonescu şi a transfera activele politice ale PNL în tabăra lui Tăriceanu va reuşi, PNL riscă să împărtăşeasca soarta PNŢ-cd şi să dispară de pe scenă.

Crin Antonescu nu ar trebui să lupte pentru câştigarea alegerilor prezidenţiale. Ar trebui să lupte pentru supravieţuirea politică a partidului său, pentru că trădarea lui Tăriceanu schimbă raporturile de putere mai profund decât s-ar putea crede la prima vedere. În principiu, trecerea PNL în opoziţie ar fi trebuit să întărească partidul în perspectiva alegerilor prezidenţiale pentru că ar fi constituit un al treilea pol de putere alături de PSD şi Traian Băsescu. Cum, ceea ce numim acum partidele din spectrul dreptei sunt divizate de rivalităţi şi idiosincrazii personale pe care Băsescu, care are, iată, limite ce pot fi speculate, nu face decât să le agraveze, PNL avea potenţialul să devină forţa care să adune voturile risipite între PDL, Mişcarea Populară, Forţa Civică, şi Noua Republică. Cu un Antonescu retras în planul al doilea din considerente tactice şi morale şi cu o echipă nouă condusă, eventual, de Klaus Johannis, PNL se putea aşeza la masă şi cu Monica Macovei şi cu Cătălin Predoiu sau cu Mihai Răzvan Ungureanu pentru a forma o alternativă la partidul stat. Pentru că PSD a fost şi îşi doreşte să redevină partidul-stat care controlează totul în România de la economie, finanţe şi Justiţie până la viaţa privată a indivizilor. Această aspiraţie totalitară nu a dispărut niciodată din fibra PSD şi atunci când afirmăm că pesediştii sunt comunişti, nu vrem să spunem că vor să naţionalizeze economia şi să confişte averile (mai ales că au ei înşişi averi impresionante) ci că au oroare de orice fel de opoziţie, de orice spaţiu al libertăţii pe care nu-l pot controla de la presă la piaţa liberă şi că sunt înclinaţi să exercite acest control prin forţă, corupţie şi şantaj. Cum am mai scris, Ponta a oferit dovezi consistente că doreşte o transformare în profunzime a societăţii româneşti în sensul minimizării libertăţii şi autonomiei individuale şi maximizării puterii Statului pentru a instaura un regim de dependenţă faţă de partidul-stat socialist. Acesta a fost FSN, FDSN, PDSR şi acesta a rămas PSD şi din acest punct de vedere pesediştii lui Ponta şi Dragnea sunt la fel de comunişti ca feseniştii lui Iliescu şi Brucan. Din acest punct de vedere, PSD ar trebui să fie adversarul natural al liberalilor iar PNL, după o perioadă de penitenţă, ar fi putut deveni port-drapelul luptei împotriva partidului-stat şi a monopolizării puterii de către stânga totalitară exploatând atât slăbiciunile lui Ponta cât şi pe cele ale lui Băsescu. Trădarea lui Tăriceanu şi formarea „Partidului Reformator Liberal” schimbă însă radical lucrurile ameninţând însăşi existenţa PNL.

Relevant în acest sens nu este numărul mic de parlamentari care au decis să-l urmeze public pe Tăriceanu, ci ceea ce se întâmplă în teritoriu. Delegaţia permanentă a PNL a permis filialelor din teritoriu să menţină alianţa cu PSD la nivel local şi, nici o surpriză, cei mai mulţi au ales să o menţină, mai ales că Ponta le-a garantat personal că nu vor fi îndepărtaţi din funcţii. Aceste garanţii sunt o capcană sau un dar otrăvit. Un grup de penelişti ale căror funcţii publice depind de Ponta, sau mai exact, de Dragnea, nu vor mai fi loiali în campanie PNL ci celor care le garantează funcţiile, deci lui Dragnea şi PSD. Lăcomia peneliştilor locali este calul troian care va submina PNL şi pe Antonescu din interior. De îndată ce liniile roşii ale loialităţii de partid se vor fi estompat, Dragnea va începe să strângă şurubul. Dacă baronii PNL nu ascultă în mod necesar de Antonescu, baronii PSD încă ascultă de Dragnea, chiar dacă mai mârâie. Or, comuniştii nu împart Puterea decât temporar şi cu scopul de a şi-o extinde şi mai mult. Cum „alianţele politice locale” înseamnă, de fapt, legături de afaceri şi reţele de corupţie, acestea sunt mai puternice decât ordinele de la centru. Confruntaţi cu alegerea între pierderea accesului la resurse şi la bani publici şi interesele politice ale partidului, peneliştii din teritoriu vor alege resursele şi banii publici. Partidul Reformator Liberal va fi scuza morală perfectă pentru a rămâne la putere şi a trăda în acelaşi timp. Partidul lui Tăriceanu, care pare să fi fost gândit de mai multă vreme în laboratoarele PSD, va fi recipientul politic la îndemână în care se va precipita balastul de corupţie şi lăcomie din PNL. Şi cum acest balast este unul consistent, care în PNL atârnă greu, este foarte posibil ca, la un moment dat, PRL să înghită PNL şi să refacă USL. Dar, în acel moment PSD va fi înghiţit cu totul PNL şi liberalismul românesc.

Crin Antonescu are înclinaţii autoritare evidente şi îi lipseşte complet organul moral ceea ce îl face un oportunist de cea mai pură esenţă, dar nu are un proiect totalitar cum are Ponta. Fără o componentă liberală sau cu aparenţă liberală, proiectul totalitar al lui Ponta este în pericol. Când s-a format Convenţia Democrată în 1991, aceasta s-a constituit ca un proiect de uniune a tuturor forţelor democratice în opoziţie cu proiectul totalitar al FSN. Ponta a vrut să răstoarne „naraţiunea” şi să se răzbune în acelaşi timp: Pericolul absolut a fost identificat cu „dictatorul” Băsescu (antisocial şi antinaţional) al cărui „regim” ar trebui răsturnat imediat de toate forţele politice „naţionale” şi aşa a fost justificată naşterea USL. Dar dacă „forţele politice naţionale” se destramă, atunci se destramă şi naraţiunea originară. Altfel spus, dacă frontul comun se risipeşte, atunci şi duşmanul comun absolut nu mai este chiar atât de absolut şi prin urmare nu mai este justificată nici Uniunea forţelor „naţionale”. Proiectul totalitar al lui Ponta şi al celor care se află în spatele lui este ameninţat dacă el nu mai poate mobiliza TOATE forţele sau măcar să creeze impresia că mobilizează toate forţele politice. Din acest motiv, Ponta are nevoie disperată să menţină iluzia USL şi să păstreze măcar aparenţa că aceasta păstrează o componentă liberală, chiar dacă această componentă este un obiect virtual (pre)fabricat cum este PRL. El va căpăta substanţă (electorală, nu reală, dar în politica românească asta este tot ce contează) în momentul în care va primi infuzii de bani de la stat şi mii de ore de propagandă neruşinată pro-Tăriceanu şi anti-Antonescu la Antena 3 şi RTV.

De două zile, peneliştii se miră ce l-a apucat pe Tăriceanu, ca şi cum omul ar fi fost lovit de o sminteală subită. Este o mirare ipocrită. În 1990, Patriciu şi Tăriceanu au format PNL-Aripa Tânără (transformat ulterior în PL 93), care i-a trădat pe ţărănişti şi a intrat la guvernare alături de FSN. În 2000, PNL i-a trădat din nou pe ţărănişti (contribuind decisiv la îngroparea PNŢ-cd) părăsind Convenţia Democrată. În 2006, Tăriceanu a refuzat să fuzioneze cu PD în ceea ce ar fi trebuit să fie marele partid de dreapta şi în 2007 i-a scos de la guvernare, a declanşat suspendarea lui Băsescu şi a mai guvernat doi ani cu PSD. USL este consecinţa logică a politicii marca Tăriceanu din ultimii 25 de ani. Şi ca orice gest politic marca Tăriceanu, a fost un eşec, pentru că Băsescu a supravieţuit şi este mai puternic, iar USL a murit, cel puţin în varianta în care PNL avea ceva de spus. O altă ipocrizie este „jena” care i-a cuprins pe penelişti când l-au văzut pe Tăriceanu urcând singur treptele Guvernului şi pe Antonescu când a fost sunat de acelaşi Tăriceanu din biroul lui Ponta. Târziu! Trebuia să-i cuprindă jena faţă de caracterul îndoielnic al lui Tăriceanu atunci când acesta a chemat-o la Guvern pe Monica Macovei şi a pus-o faţă în faţă cu Patriciu pentru a da socoteală despre dosarul acestuia de la DNA!

Întreaga saga a istoriei PNL din ultimii ani nu este lipsită de ironie. Un soi de justiţie divină acţionează aici. Cea mai mare parte a urii peneliştilor faţă de Traian Băsescu provine din ceea ce ei au perceput drept o tentativă din partea acestuia de a distruge PNL în 2006, când s-a propus fuziunea PD-PNL şi, atunci când aceasta a eşuat, din PNL s-a desprins PLD-ul lui Stolojan şi Flutur. Acum, PNL riscă să fie destructurat şi/sau înghiţit de PSD cu ajutorul aceluiaşi Călin Popescu Tăriceanu, care măcar ştie cui îi este loial, şi al partidului său. Aşa că, dragi liberali, câţi aţi mai rămas, nu vă mai temeţi de Băsescu, temeţi-vă de comunişti, că ăştia nu sunt nici îngăduitori, nici civilizaţi!

Citește totul despre:

Comentarii

loading...