Apartamentul plin de lucruri scumpe al lui Adrian Nastase seamana cu patria: Romania are in componenta nu stiu cate tari, a Barsei, a Lovistei, a Fagarasului, iar in apartamentul de pe Zambaccian exista “zona de living”, “zona de sufragerie”. Adrian Nastase mai pastra o urma de decenta cand nu le-a spus acestor spatii camere, ci “zone”, ca asta pot ele parea in ochii acelora care au ales cu indarjire o asemenea social-democratie sa-i protejeze. Magazinul de antichitati de pe strada Zambaccian e, paradoxal, frate cu mineriadele, cu “noi muncim, nu gandim”. Sau, poate, fiu al acestora.
Cand, in urma cu cativa ani, dl Adrian Nastase a inaugurat cu tam-tam un muzeu al hartilor vechi, lingaii, de serviciu inca de pe vremea comunistilor, au sarit in sus de admiratie: ce generos e prim-ministrul (de atunci) si cum a intemeiat el un nou muzeu in Bucuresti. Mai bine ar fi facut demersuri sa se dea inapoi Primariei si Ministerului Culturii Muzeul Toma Stelian, de la Sosea, o donatie din 1926 a unui mare jurist (ce coincidenta, tot jurist, e drept fara consilieri tip Priboi, Silinescu etc.) si om politic al epocii. Daca in cazul lui Toma Stelian nu s-a intrebat nimeni de unde a avut banii sa construiasca vila de pe Kiseleff, nr. 10, pentru ca acesta a fost in principal avocat si doar scurt timp ministru al Justitiei, cand cu muzeul Adrian Nastase, putini au fost aceia care au privit din acest unghi lucrurile.
Acum, cand presedintele Camerei a invitat ziaristi alesi pe spranceana sa-i vada colectiile, intrebarea trebuie sa cuprinda si tezaurul de pe strada Roma, oricat ar fi el de donat poporului. Stie toata lumea cat de al poporului este un bun, mobiliar, imobiliar, despre care se proclama ca ii apartine acestuia. Nu-si numea si Ceausescu palatul, al “Poporului”?
Magazinul dlui Adrian Nastase de pe Zambaccian – caci n-o sa-mi spuneti ca acela e un apartament de locuit – seamana cu depozitul unui negustor de antichitati. (Termenul antichitati se extinde si asupra unor obiecte de valoare nu mai vechi de o suta de ani.) Atata doar ca nu e obtinut dupa metoda normala; in cazul nostru, omul, strecurat in politica pentru a se capatui, a eludat caile drepte, obtinand mii, zeci de mii de obiecte de pret in timp record. In afara intrebarii de unde a avut banii – stim acum: de la socri, asa cum erau si sumele pentru scolarizarea copilasilor, in urma cu cativa ani – aceasta piata cu circuit inchis eludeaza si legile concurentei libere, contrazicand tocmai “idealul” politic pentru care dl Nastase zice ca lupta. Pentru ca nici un concurent de-al dlui Nastase, colectionar sau negustor de arta si el, nu ar fi putut, in conditii normale, sa-i tina piept.
Zilele acestea se da o lupta in care mentalitatea securistului cu drepturi nelimitate, aflat deasupra legii, incearca sa se impuna din nou. Nici mentalitatea dlui Nastase nu e departe de aceasta. Doar stim din comunism ca stabii aveau drepturi peste cele ale oamenilor de rand, se imbogateau si, daca nu le dadea Ceausescu una peste scaun, se bucurau mult timp de averile dobandite pe cai ilicite.
Ceea ce am vazut in filmarile de pe Zambaccian e cea mai mare sfidare a cetateanului de catre un politician, si inca, vorba ceea, social-democrat. Justificarea scolareasca, ba cu matusa Tamara, ba cu socrul ambasador in China si ministru ceausist, e atat de jalnica incat te intrebi daca nu cumva lacomia e singurul motor al actiunilor acestui ins. Raspunsul este: da. Cel putin asa ne-a aratat-o chiar domnia sa, sambata, pe Zambaccian, strada de altfel consacrata de o alta colectie. Dar ce diferenta de gust!
