In urma cu trei zile peste 2.000 de profesori au protestat fata de subfinantarea educatiei, cerand salarii mai mari si alocatii bugetare mai consistente pentru acest domeniu. Federatia Educatiei Nationale, organizatoarea protestului, a solicitat promovarea unei noi legi a salarizarii in invatamant, iar pentru 2006 un salariu minim de 250 euro si un buget de sase la suta din PIB. Sindicalistii au mai cerut ca fiecare cadru didactic sa primeasca 200 de euro pe an subventii pentru carte, 250 de euro anual pentru haine si zece euro pe an pentru internet, precum si 22 de tichete de masa pe luna si o prima de vacanta de un salariu mediu brut. In plus, FEN a cerut constituirea unui fond de premiere lunar de zece la suta din fondul de salarii si respectarea parteneriatului social. E prea mult ce vor cadrele didactice?
De la bun inceput trebuie spus un lucru: situatia invatamanului este una complexa, iar noi nu mai traim vremuri in care meseria de profesor era una de apostolat. Problema veniturilor se pune altfel. Un cadru didactic nu este un simplu muncitor. Muncitorul are nevoie de bani ca sa subexiste el si familia lui. Pentru un lucrator in invatamant insa, pe langa subzistenta, salariul trebuie sa acopere si nevoia de acumulare si perfectionare profesionala. Din pacate, salariile din invatamantul romanesc nu sunt de nivelul unor intelectuali, ci la nivelul unei supravietuiri colective. Pe de alta parte, si solicitarea unei prime de vacanta este un lucru decent, dat fiind faptul ca dascalii sunt una dintre categoriile profesionale cu un accentuat consum nervos. In momentul de fata prea putini lucratori din invatamant isi permit o vacanta in adevaratul sens al cuvantului, ba, mai mult, unii chiar isi iau pe timpul concediului de vara un al doilea job pentru a-si mai rotunji veniturile. Iar in tot acest context, la inceputul anului scolar urmator mai trebuie sa faca fata si unei evaluari psihologice.
In acest moment un profesor de scoala generala cu studii universitare, cu o vechime de 30 de ani si cu gradul 1 castiga net lunar sapte milioane de lei vechi. In aceleasi conditii, un profesor de liceu obtine in mana aproximativ noua-zece milioane de lei. Un plus de cateva sute de mii de lei mai poate aduce indemnizatia pentru dirigentie, sporul de merit, care se da doar pentru un an, si gradatia de merit, ce se poate obtine numai patru ani. Acesta este maximul la care poate spera un dascal in Romania. In ceea ce priveste apoi pensia, este o alta poveste, dar oricum sumele scad alarmant. Poate de aceea anual 10-12% dintre dascali pleaca de la catedra, optand pentru posturi mai bine platite in economia privata. Poate de aceea altii dau meditatii, incercand, prin mai multa munca, sa faca fata scumpirilor dintr-o Romanie saracita de coruptie.
Din pacate, aceste lucruri se tot repeta de 15 ani. Desi toata lumea este constienta de faptul ca bunastarea celor care lucreaza in sistem decide in mod capital buna instructie, de rezolvat nu se rezolva nimic. Iar profesorii, calcandu-si demnitatea, continua sa iasa in strada la inceput ori la sfarsit de an scolar, condusi de niste lideri de sindicat care n-au reusit niciodata sa le obtina revendicarile. Nici un guvern nu s-a speriat pana acum de amenintari cu greva generala sau cu inghetarea anului scolar, amenintari echivalente cu blocarea unei sosele. Si asta pentru ca s-a stiut de la inceput ca aceste forme extreme de protest nu pot fi folosite decat de disponibilizatii din industria neperformanta sau de cei din minerit. De dascali guvernele s-au folosit intotdeauna pentru a demonstra FMI-ului care ne monitorizeaza ca-si fac temele. Chiar daca pentru asta s-au comportat ca un elev care copiaza dupa fituici. Va putea demonstra Cabinetul Tariceanu ca el este altfel?
