Pe scurt: stăm grozav la capitolul individualism dar ne lipseşte spiritul antreprenorial, mentalitatea asistenţială e (prea) bine reprezentată în timp ce sentimentul comunităţii e costeliv.
Au intrat în peisaj blocurile cu scări insalubre dar cu interioare ale apartamentelor cochete, mijloacele de transport în comun vandalizate, mizeria care se aruncă cu voioşie în stradă, etc. Proasta creştere poate fi explicaţia rapidă, dar la fel de bine ne putem gândi că lipseşte sentimentul comunităţii. Câţi se gândesc că dacă distrug, murdăresc şi emit tensiune în jur, se vor simţi şi ei inconfortabil, că vor fi afectaţi la un momen dat? Iar modul in care se exploateaza functiile publice si se baga mana in buzunarul statului ţine în esenţă şi de asta. La fel, e greu să coagulezi o mişcare de protest în România, sa determini aderenţa la ceva. “Toţi sunt nişte hoţi, toţi sunt mânjiţi, să te implici e un moft”. Românul e deştept, ştie el mai bine cum stau lucrurile, dacă ar adera la ceva, o mişcare sau un set de valori şi-ar pierde individualitatea la care ţine atât de mult, dreptul lui suveran de a fi cârcotaş, de a exclama post-factum “vedeti, v-am spus eu!”. Bulă nu e membru de sindicat. Lipsa sentimentului de comunitate, individualismul de care dau dovada romanii au făcut greu de digerat comunismul iar odată sistemul adoptat cu forţa l-au făcut nefuncţional. Ţările nordice, chibuţul evreiesc sunt mult mai aproape de ideea de comunism şi datorită sentimentului puternic de apartenenţă la cumunitate care există în interiorul societăţii.
Din păcate, individualismul nostru nu se prelungeşte în spirit antreprenorial. De când ne-am pierdut pierdut evreii şi nemţii, exportaţi masiv de Ceauşescu, libera iniţiativă suferă în România. Uitaţi-vă la fotografiile de epocă din piaţa Victoriei. Vedeţi numele scrise pe vitrine-nu prea sunt româneşti neaoşe. De altfe, populaţia urbană românească era minoritară între cele două războaie. Cele mai profitabile afaceri în prezent le au importatorii care driblează taxele şi firmele-căpuşa pe banii publici.
Suntem de asemenea asistaţi de succes. “Am muncit o viaţă şi acum ce pensie primesc? “ Vedeţi ce gropi sunt pe stradă, ce face primăria?” Să vină statul să ne dea despăgubiri, nu vedeţi ce inundaţii grozave?” Ce ai făcut însă cu banii economisiţi o viaţă, de ce nu pui mâna să dai zăpada pe trotuar, de ce nu te uneşti cu vecinii să umpli gropile, de ce-ţi faci casă în zonă inundabilă fără să ai măcar asigurare? Vestea proastă este că odată cu îmbătrânirea populaţiei şi migratia generaţiilor mai tinere şi bine pregatite profesional, mâinile întinse către bugetul public se vor înmulţi.
Suntem individualişti, n-avem spirit comunitar şi antreprenorial, dar aşteptăm ca statul “să ne dea”.Mai e ceva? Critica corozivă, capacitatea de a ne plânge în permanenţă remarcată repede de străinii cu care venim în contact sunt doar derivate ale trasăturilor de mai sus, pornite din dorinta de a ne distanţa, de a nu ne asuma mediul în care am ales să trăim (autorul acestui text gândeste evident, româneşte). Avem şi calităţi? Bineînţeles. Suntem flexibili, versatili, adaptabili. Dovadă că integraţi într-un sistem funcţional românii fac ce ştiu cel mai bine, “se descurcă” cu succes, se integrează, sunt profesionişti respectaţi şi bine plătiţi. Nenorocirea e că nu ne construieşte nimeni un sistem funcţional acasă, să vezi atunci “tigrul estului” la lucru.”Descurcăreala” ne vine probabil din istorie, au fost prea multe stăpâniri de mulţumit, prea multe invazii de ocolit. Şi o migraţie permanentă a segmentului sănătos, viu, calificat din populaţie cum se întâmplă şi acum.
Mai ştim să facem haz de necaz, o calitate rară şi deosebit de utilă în primele momente după un dezastru când disperarea poate să ucidă la fel de bine. Ulterior, calitatea cu pricina se transformă în handicap, prea mult haz de necaz te pot împiedica să faci efectiv ceva pentru îndreptarea situaţiei. Dar pentru asta e nevoie de spirit de iniţiativă, de efort conjugat, iar aici, cum spuneam, nu stăm prea bine. Hazul de necaz era desăvârşit când regimul era opresiv, acum cand autoritatea statului s-a moleşit chiar şi bancurile cu Bulă au dispărut, care ar mai fi miza lor?
Cu atâtea defecte şi calităţi, este evident că avem clasa politică pe care o merităm. Nu sunt reprezentanţii invadatorilor, politicienii sunt doar tuşe mai groase trase pe portretul românului mediu.Fanfaroni, incapabilli să se coaguleze în proiecte cu orizonturi mai largi, oportunişti, puşi repede pe căpătuială, semidocţi cu aere atotştiutoare, individualisti, raportandu-se doar la interesele grupusculului din care fac parte, patrioţi cu majuscule care îi dau repede două palme interesului public când interesul personal o cere insistent. Să ne mai mire că singura alternativa la actuala clasă politică pe care a produs-o societatea în ultimii ani a fost..PPDD? Existau şi alţi oameni credibili, competenţi în domeniul lor şi bine intenţionaţi de scos în faţă şi făcut un partid? Păi, probabil că da, dar nu prea putem da nume luati repede, exceptându-i poate pe românii… Arafat şi Johannis.
