Încă vă frecaţi la ochi şi nu înţelegeţi ce s-a întâmplat, de fapt? Încă vi se pare că nu aţi primit răspunsuri sincere la întrebările de genul: de ce a căzut Guvernul Ungureanu? Cine au fost cu adevărat trădătorii? Cum a fost posibilă schimbarea fulgerătoare de putere?
Şi, mai ales, ce l-a făcut pe Traian Băsescu să accepte situaţia? A fost el înfrânt definitiv de construcţia politico-mafiotă gândită de Iliescu şi Voiculescu? Chiar a ieşit din joc omul care părea că face toate jocurile în această ţară?
Frustrarea este justificată. Ea are în primul rând o componentă psihologică, care ţine de faptul că lupta crâncenă dintre două tabere care doar la violenţă fizică nu au recurs pentru a se anihila, şi care durează neîntrerupt de patru ani, a fost tranşată practic peste noapte, fără respectarea ritualului politic de trecere despre care am ajuns să credem că dă coerenţă vieţii noastre sociale.
Pentru majoritatea românilor nu poate exista acceptare a unei noi realităţi politice fără mizerabila perioadă de campanie electorală, cu mituirea alegătorilor, cu promisiuni demagogice, cu atacuri murdare. Fără şi mai mizerabilul moment al votului, cu turism electoral, cu invazie de flotanţi plătiţi să ştampileze la comandă, cu pungi de mâncare, cu lopeţi, cu pelerine tatuate cu siglele partidelor, cu liste de alegători pline de morţi.
Trecerea într-un nou ciclu electoral nu are sens fără frenezia sondajelor de opinie măsluite. Fără tensiunea nopţii de duminică în care se numără voturile, cu declaraţiile exuberante ale taberei care este convinsă că a furat mai mult, cu replierea prudentă a celei care ştie că nici ea nu a fost chiar mediocră la acest capitol, cu răsturnările de situaţie de după ora două dimineaţa, cu dramoleta de prost gust care începe luni, pe fundalul acuzaţiilor de fraudă aduse de învinşi şi sub care se ascund doar furia că adversarii au furat mai mult şi speranţa că măcar zece la sută din alegători îi vor lua drept victime.
Schimbarea de putere fără acest carnaval violent şi grotesc este ca o nuntă fără furatul miresei.
Dacă ea ar fi avut loc în decembrie 2009, după seara în care Mircea Geoană ne-a reamintit cât de mult îşi iubeşte soţia, nimeni nu ar fi rămas cu atâtea semne de întrebare câte a ridicat rocada Ungureanu-Ponta. Atunci, trecusem deja prin etapele ritualului şi eram pregătiţi să acceptăm o inversare radicală de poli. Astăzi, senzaţia este mai degrabă că un arbitru nevăzut a declarat învingătorul înainte ca pugiliştii să intre în ring.
Dar este acesta rezultatul final al meciului? Lucrurile au fost tranşate, iar alegerile din noiembrie vor fi doar o formalitate? Există mai multe fapte şi întâmplări care contrazic această interpretare. Puse cap la cap, duc la concluzia că noua configuraţie politică a României încă nu s-a fixat în tiparele pe care şi le doresc unii lideri ai Uniunii Social Liberale.
Cel mai important argument ţine de un fapt ale cărui semnificaţii evidente sunt în continuare negate cu vehemenţă nu doar de propagandiştii USL, ci şi de analişti imparţiali. Schimbarea de putere care ne bulversează astăzi i-a fost oferită pe tavă lui Victor Ponta încă de la începutul lunii februarie. Chiar de către Traian Băsescu.
Faptul că liderii USL s-au speriat de gestul preşedintelui, că sinapsele lor nu au făcut legăturile suficient de rapid pentru a înţelege ce urmăreşte duşmanul lor de moarte, că nu au avut încredere în propria capacitate de a evalua care ar fi capcanele pe care le ascunde oferta şi au preferat să se refugieze în spatele explicaţiei puerile că au crezut că e băşcălie este absolut irelevant. Întocmai ca şi detaliul că Guvernul Ungureanu a fost trântit în Parlament în urma unei moţiuni de cenzură regizată ca un film de la Bollywood.
Cine a urmărit cu atenţie mişcările şi gafele preşedintelui, mai ales în al doilea mandat, ştie că oferta de preluare a Guvernului făcută în februarie nu putea fi o glumă. Băsescu greşeşte pe alte planuri, oferă cadouri otrăvite, dar nu glumeşte cu asemenea lucruri. Indiferent dacă părea serios sau amuzat, dacă mimica sau tonul vocii de la acea întâlnire sugera altceva, cuvintele consemnate în stenograme rămân aceleaşi. Preşedintele i-a oferit lui Victor Ponta funcţia de premier.
Având în vedere că liderii USL s-au mai fript în trecut spunând da unor propuneri ale puterii care i-ar fi costat scump – cum a fost acceptarea iniţială a organizării concomitente a alegerilor locale şi parlamentare -, nu este de mirare că au preferat să-şi ia tema acasă.
Au privit îndelung la obiectul extraterestru cu care îi cadorisise conducătorul, l-au întors pe toate părţile pentru a vedea pe unde scoate otravă, au cugetat adânc, au cerut şi ajutorul bunicuţei pentru a-i descifra misterul, au mai sunat şi un prieten şi de-abia după un lung răgaz, presărat la mijloc cu un guvern condus de un premier ales parcă înadins să le facă în ciudă cu tot ceea ce lor le lipseşte, au spus în sfârşit da. După acest accept, la care au contribuit şi câţiva oameni cu greutate care au dat asigurări suplimentare că propunerea lui Băsescu este fermă, moţiunea de cenzură a fost doar un detaliu de regie care să asigure atât o intrare, cât şi o ieşire din scenă onorabile pentru ambele părţi.
De ce a vrut totuşi Traian Băsescu să ofere guvernarea opoziţiei, încă din februarie, şi de ce a şi dat-o două luni mai târziu? Această întrebare fundamentală are un răspuns banal: pentru că puterea îi scăpase din mâini. După momentul decembrie 2011, când atât încrederea în preşedinte, cât şi în PDL păreau că revin pe un trend ascendent, protestele din ianuarie-februarie au coborât procentele puterii chiar sub nivelul-record din mai 2010, când au fost anunţate cele mai dure măsuri de austeritate de la programul lui Ceauşescu de returnare accelerată a datoriei externe încoace.
La aceasta s-a adăugat apropierea scadenţei unei profeţii pe care Traian Băsescu o făcuse încă de la finele anului trecut: coaliţia guvernamentală va pierde în curând majoritatea în Parlament. Cuvântul “profeţie” este oarecum impropriu, având în vedere cât de previzibilă era această evoluţie pentru un observator lucid. În condiţiile în care PDL era departe de a mai obţine scorul din 2008, migraţia unor parlamentari din liniile doi şi trei către alte partide, care să le asigure rămânerea în Parlament, era chiar o certitudine. După protestele din februarie nu a mai existat nici un dubiu că dezertările vor fi suficient de numeroase pentru ca mai devreme sau mai târziu majoritatea să încline spre opoziţie.
În acest context, propunerea făcută de preşedinte lui Victor Ponta la consultările cu USL din 6 februarie a avut scopul de a devansa un deznodământ previzibil, păstrând în acelaşi timp aparenţa că preşedintele a ales deliberat această variantă, nu că este cu spatele la zid.
De ce nu a ieşit public cu oferta făcută lui Ponta chiar atunci, de ce nu a venit în faţa naţiunii să anunţe ferm intenţia de a încredinţa guvernarea opoziţiei, aşa cum a procedat când s-a oferit să demisioneze în toamnă dacă USL va sprijini trecerea la un Parlament unicameral cu 300 de aleşi? Cel mai probabil răspuns: pentru că, deşi raţional atât preşedintele, cât şi Victor Ponta ştiau încă de-atunci că momentul cedării guvernării către opoziţie a venit, nici unul, nici celălalt nu erau pregătiţi să facă pasul. Unul era furios, celălalt speriat.
În plus, speranţa moare ultima. În orele în care s-a tranşat numirea succesorului lui Emil Boc, peste lipsa de reacţie a liderilor USL, care au preferat să pretindă că nu au auzit bine ce le-a zis Băsescu decât să se mobilizeze şi să-şi asigure o majoritate în Parlament, s-au suprapus argumentele în favoarea lui Mihai Răzvan Ungureanu şi speranţa că un guvern condus de un intelectual cu o carieră strălucită, alături de figuri noi, fără conexiuni nocive cu PDL, cel puţin în aparenţă, ar putea face un miracol care să se răsfrângă şi asupra partidului care îl va susţine. Preşedintele şi-a trimis instinctul la culcare şi s-a autoconvins că mai există o soluţie.
Privind retrospectiv, cu adevărat şocant este că nimeni nu pare să fi luat în calcul potenţialul devastator al celor trei bombe cu ceas pe care tocmai PDL i le-a lăsat sub birou lui Ungureanu: calculul hoţesc al CAS-ului oprit din pensii, care se afla deja pe masa Curţii Constituţionale, înfiinţarea secţiei maghiare la UMF Târgu Mureş şi în special scadenţa deciziei în privinţa proprietăţilor naţionalizate.
După 78 de zile a devenit evident că, înhămat la pietrele de moară ale fostei guvernări, imposibil de rezolvat pe termen scurt, Mihai Răzvan Ungureanu nu doar că nu ar fi putut readuce PDL pe linia de plutire, dar în scurt timp ar fi început să-şi erodeze şi propriul capital electoral şi, implicit, şansele de a câştiga viitoarele alegeri prezidenţiale.
Votul prin care Guvernul Ungureanu a fost trântit în Parlament nu a fost o surpriză pentru preşedinte. Dar nici o bucurie. Aducerea USL la putere a fost o decizie pe care a luat-o cu spatele la zid. O înfrângere care i se datorează în bună măsură. În clipa în care te poziţionezi ca preşedinte-jucător trebuie să fii jucător până la capăt. Pentru că oricum vei fi judecat şi pentru jocurile pe care le-ai făcut, şi pentru alea pe care nu le-ai făcut.
Emil Boc trebuia schimbat încă de anul trecut, indiferent cine s-ar fi opus din PDL. Acest partid trebuia reformat, indiferent cine se simţea ameninţat. Lideri compromişi precum Ioan Oltean trebuiau scoşi din jocurile cu administraţia şi împinşi cât mai departe de linia întâi, indiferent de complicităţile care îi ţin legaţi. Partidul trebuia colonizat cu forţa cu oameni competenţi şi curaţi. Cu trei intelectuali buni la teorie, dar subţiri la practică nu ai cum să faci primăvară.
În absenţa unei garnituri consistente de noi politicieni care să asigure masă critică unor oameni de calitate, precum Monica Macovei, era evident că partidul va continua să fie definit de caricaturi limbute şi şchioape care se folosesc de locul în politică pentru a-şi proteja contractele cu statul. Iar dacă rezistenţa greilor s-ar fi dovedit de neînfrânt, din cauza vechilor complicităţi, PDL trebuia spart în două.
A abdicat Traian Băsescu? Nu. După numirile făcute de PSD pentru ministere-cheie cum sunt Internele şi Finanţele, primul fiind extrem de important în ecuaţia siguranţei naţionale şi al luptei împotriva corupţiei, al doilea în sensul protecţiei împotriva unor derapaje populiste, se poate concluziona că vorbim mai degrabă de un pact. Unul în care Victor Ponta a ascultat mai degrabă de sfaturile unui apropiat al său decât de cele ale unor lideri cu vechime din PSD.
Pentru a înţelege cât de importantă este numirea în fruntea Ministerului de Interne a lui Ioan Rus, liderul Grupului de la Cluj, conectat prin afaceri la oameni foarte apropiaţi de Traian Băsescu, trebuie reamintit că guvernul PSD-PDL s-a rupt, în octombrie 2009, exact din cauza neînţelegerilor privind persoana desemnată de PSD să conducă această instituţie.
Decizia lui Victor Ponta de a impune în această poziţie-cheie din punct de vedere al menţinerii ordinii publice un om cel puţin neutru faţă de preşedinte, dacă nu chiar apropiat, spune foarte multe, având în vedere câtă animozitate a stârnit deja în partid prin numirea unui “trădător”, a unuia dintre principalii aliaţi ai lui Mircea Geoană împotriva lui Ion Iliescu. Ponta nu şi-ar fi asumat o astfel de numire, comunicată partidului, şi nu luată împreună cu acesta, dacă miza nu ar fi fost pe măsură. Care ar fi această miză? Ca preşedintele să nu fie demis în urma unor proteste de stradă finanţate de toţi cei ce îl vor debarcat urgent, de exemplu. Proteste la care Ministerul de Interne ar putea alege să reacţioneze surprinzător de moale.
Ce a câştigat preşedintele din acest pact de neagresiune cu Victor Ponta şi cei ce îl susţin pe acesta? Mai ales timp.
PSD, sau cel puţin o parte din acest partid, nu se va ralia elanului nestăvilit al echipei Voiculescu-Antonescu, care doreşte să-l suspende imediat pe Băsescu şi astfel să capete şi ea, cât mai rapid, partea sa de pradă, adică preşedinţia. De ce? În nici un caz din dragoste de Băsescu sau de Ungureanu. Ci pentru că mai există un aspirant la fotoliul de la Cotroceni, pe care Victor Ponta şi PSD-ul l-ar prefera coechipier în locul lui Antonescu: George Maior, directorul SRI. O debarcare prematură a lui Traian Băsescu i-ar folosi doar lui Antonescu.
Ce se va întâmpla în răgazul pe care l-a obţinut preşedintele şi care nu este garantat că va dura până în 2014? Teoretic, cel puţin, există o şansă ca până la alegerile generale actuala opoziţie să recupereze o parte din avansul consistent pe care l-a luat USL, iar raportul de forţe să se reechilibreze. Totul depinde însă de două întrebări majore.
Prima: cum va ieşi USL din lunile care mai sunt până la alegeri? Îşi va menţine cota de popularitate sau se va scufunda sub 40%, sub povara aşteptărilor mesianice pe care le-a sădit în propriul electorat şi a imposibilităţii de a oferi rapid creşteri de venituri?
Un răspuns la această întrebare ţine şi de răbdarea pe care o vor avea noii miniştri, dar mai ales sponsorii lor, în a obţine ce îşi doresc. Numirea lui Daniel Constantin la Agricultură, a lui Titus Corlăţean la Justiţie, a lui Andrei Marga la Externe, a lui Eduard Helvig la Dezvoltare, a lui Corneliu Dobriţoiu la Apărare reprezintă tot atâtea riscuri pentru izbucnirea unor scandaluri privind iniţiative controversate sau acţiuni ilegale pe care aceştia le-ar putea lua în lunile ce urmează.
Toţi gestionează domenii în care tentaţia de a demonstra cu orice preţ că puterea s-a schimbat, sau de a mişca bani înspre apropiaţii lor, întocmai cum a făcut-o şi PDL-ul cu brio, este greu de controlat. De partea cealaltă, însă, sunt oamenii vechii administraţii, care, deşi timoraţi, nu vor ezita să paseze dovezile compromiţătoare spre foştii lor şefi. Câteva scandaluri răsunătoare pe zone delicate ar putea avea efecte devastatoare asupra USL sau doar a unui partid din alianţă.
A doua întrebare: ce se va întâmpla cu PDL şi cu Mihai Răzvan Ungureanu?
Dacă PDL nu ia măsuri rapide de reformă internă, dacă nu preia iniţiativa politică şi nu îşi asumă activ rolul de principală forţă de opoziţie şi mai ales dacă nu se debarasează de toţi liderii corupţi, s-ar putea ca şi scorul de 15% pentru parlamentare să fie nerealist.
Şi mai relevantă pentru viitor este opţiunea pe care o va face Ungureanu. Intrarea în PDL, chiar şi ca şef al formaţiunii, ar fi sinucidere curată. Este evident că pentru marea majoritate a oamenilor corupţia şi incompetenţa acestui partid cântăresc mult mai greu decât lucrurile bune pe care le-a făcut. Timpul până la alegeri este mult prea scurt pentru ca un nou lider, indiferent cine ar fi el, să poată inversa semnificativ trendul.
Timpul este scurt şi pentru crearea unui nou partid. Însă, fără doar şi poate, drumul anevoios pe care îl presupune o construcţie de la zero, alături de oameni aleşi cu atenţie, fără poverile greşelilor şi netrebniciilor altora, are un potenţial imens. Milioanele de români care în ultimii ani nu au mai votat din cauza lehamitei reprezintă bazinul electoral cel mai puţin ofertat de către partide şi politicieni. Iar acest lucru o să se vadă, cel mai probabil, în scorul surprinzător de bun pe care îl va obţine în cursa pentru Primăria Capitalei candidatul independent Nicuşor Dan.
O înfrângere la cârma PDL ar avea consecinţe asupra viitorului politic al lui MRU mult mai serioase decât un rezultat slab în fruntea unui partid nou. Prima variantă ar echivala cu o dezamăgire, a doua – cu o promisiune încă neîmplinită.
De fapt, jocul la ofsaid pe care mizează preşedintele prin cedarea guvernării nu îi va salva dacă PDL, condus de Blaga, şi un nou proiect politic iniţiat de Mihai Răzvan Ungureanu nu performează, fiecare pe segmentul său. PDL în a recâştiga, în special în Transilvania, o parte din electoratul pierdut, iar MRU prin readucerea la urne a unui segment de votanţi din sectorul activ şi performant al României care s-a simţit până acum nereprezentat.
Degeaba îşi va da USL cu stângu-n dreptu’, dacă scăderea lor în procente nu este dublată, concomitent, de creşterea partidelor din jurul preşedintelui. Degeaba USL ar lua sub 40%, dacă actuala opoziţie nu ia măcar 30%. Chiar şi dacă preşedintele ar juca sinucigaş, instigând la propria suspendare, pentru a putea reveni în paradigma sa preferată, de victimă a mafioţilor, reactivarea susţinătorilor săi loiali nu va compensa nevoia ca PDL şi MRU să se achite de misiunea ce le revine lor. Un vot împotriva suspendării preşedintelui nu este automat un vot pentru PDL sau MRU. El trebuie câştigat.
P.S. Interesantă cheia în care un diplomat occidental interpretează debarcarea lui MRU. “Niciodată nu mi-au plăcut teoriile conspiraţioniste, dar cred că, după o schimbare de premier atât de stranie, Victor Ponta ar fi trebuit să se gândească de două ori înainte de a prezenta ca prime măsuri renunţarea la predarea în maghiară la Universitatea de Medicină din Târgu Mureş şi blocarea proiectului Chevron privind gazele de şist. Nu de alta, dar mulţi dintre noi ştim foarte bine că astea au fost dintotdeauna principalele direcţii de influenţă practicate de Uniunea Sovietică în România: alimentarea tensiunilor dintre români şi maghiari şi menţinerea cu orice preţ a dependenţei de gazele ruseşti. După toate declaraţiile împotriva privatizărilor din zona energiei, ultimele decizii nu puteau pica mai prost. S-a răzgândit România în privinţa partenerilor săi strategici?”
