Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

De ce îl susţine Occidentul cu înverşunare pe Traian Băsescu

Dan Cristian Turturica 20.07.2012 - 20:46

Pluteşte în aer, de câteva săptămâni încoace, senzaţia de ireal pe care România a mai trăit-o în zilele ultimei mineriade. În doar o săptămână, între 14 şi 21 ianuarie ...

Share

Pluteşte în aer, de câteva săptămâni încoace, senzaţia de ireal pe care România a mai trăit-o în zilele ultimei mineriade.

În doar o săptămână, între 14 şi 21 ianuarie 1999, dorinţa a 15.000 de mineri ca statul să plătească fiecărui ortac disponibilizat 10.000 de dolari pe loc sau 500 de dolari pensie pe viaţă a suspendat însăşi noţiunea de lege. Pentru a le fi satisfăcută această cerere ultimativă, ce a înlocuit lista iniţială cu 30 de revendicări, trupele lui Miron Cozma nu au ezitat să atace toate instituţiile statului care le stăteau în cale şi să calce în picioare drepturile şi interesele majorităţii cetăţenilor.

Urmarea: lupte corp la corp, gaze lacrimogene, sute de răniţi, imobile şi maşini distruse, prefectul de Vâlcea luat ostatec, jandarmi fugind mâncând pământul din calea minerilor, 1.500 dintre ei capturaţi, inclusiv cu ajutorul sătenilor care fraternizaseră cu protestatarii, toate culminând cu un ruşinos acord, "Pacea de la Cozia", prin care guvernul lui Radu Vasile s-a predat în faţa agresorilor, angajându-se să satisfacă revendicările minerilor, să nu închidă două mine şi, cel mai grav, să nu înceapă urmărirea penală împotriva liderilor minerilor.

Şocant nu a fost însă marşul minerilor, ci viteza cu care s-au dat la o parte din calea lor instituţiile care ar fi putut şi ar fi trebuit să-i oprească.

Numeroşi oameni din serviciile de informaţii, de la conducerea forţelor de ordine şi a Armatei, din structurile politice şi administrative au reacţionat de parcă habar nu au avut ce se pregătea în Valea Jiului, în timp ce alţii era evident că ştiau mult prea bine ce va urma şi au ales să asiste impasibili la instalarea anarhiei. Ba chiar au dat o mână de ajutor.

Imaginea încăierării dezlânate dintre jandarmii şi minerii care orbecăiau în aerul lăptos al gazelor lacrimogene a fost metafora dureroasă, derulată la relanti, a unei ţări pe care o consideram dispărută - o Românie fără legi, primitivă, chinuită, condusă fără noimă, care îşi pierduse din nou drumul. O ţară care se prăbuşea.

Senzaţia de neverosimil era generată de anacronismul acelor secvenţe, care aminteau de răscoalele de la începutul secolului, dar şi de faptul că, la trei ani după ce Emil Constantinescu şi CDR îi debarcaseră pe Ion Iliescu şi PDSR-ul, după o perioadă de relativă normalitate, foarte puţini credeau că va mai fi posibilă repetarea mineriadei din iunie 1990. Că statul român va mai permite vreodată unui grup de oameni să-i pună în pericol stabilitatea şi să-i distrugă credibilitatea.

Şi astăzi, când în afara violenţelor fizice avem aceeaşi reţetă sinistră de răzbunare, neputinţă, abandon şi trădare ca şi în 1999, slăbiciunea şi complicitatea unor instituţii sunt dublate de încercările de manipulare grosolană a celor ce vor să ne convingă că tot ce se întâmplă sub ochii noştri este perfect normal, legal şi just.

Atât de mulţi politicieni şi jurnalişti încercau să ne explice, acum 13 ani, că marşul minerilor este cât se poate de îndreptăţit - din cauza sărăciei, a condiţiilor grele de muncă şi mai ales a ticăloşiei guvernanţilor, care refuză să le plătească oamenilor ce li se cuvine - încât trebuia să faci un efort considerabil pentru a nu te lăsa furat de realitatea paralelă pe care o creau prin discursurile lor.

O realitate în care numai un mizerabil fără inimă nu ar fi de acord că "eroii din şut" au tot dreptul să ceară 10.000 de dolari în caz de disponibilizare şi să le dea vreo 10.000 de bâte pe spate celor ce nu vor să le respecte acest drept. În această logică, a devenit nesemnificativ detaliul că România nu dispunea de banii necesari pentru a plăti asemenea compensaţii şi că acceptarea unor astfel de revendicări ar fi fost nu doar inechitabilă, dar în scurt timp ar fi dus la prăbuşirea economiei, din cauza presiunii pe care ar fi pus-o celelalte categorii profesionale care s-ar fi simţit îndreptăţite să ceară acelaşi lucru.

Dezbaterea publică a fost manipulată astfel încât cetăţenii să se poziţioneze faţă de criza ce se crease prin răspunsul la o singură întrebare simplă, ca de referendum: sunt minerii îndreptăţiţi să ducă o viaţă mai bună?

Chiar şi jurnalişti prestigioşi, altfel lucizi şi vehement împotriva propagandei negre şi a mesajelor de încurajare a anarhiei pe care le transmitea Antena 1, începuseră să răspundă cu "da" în clipele în care părea că nimeni nu va mai putea să-i oprească pe mineri din marşul lor spre Bucureşti.

În câteva dintre editorialele lor de atunci, pe care, probabil, astăzi le-ar vrea uitate, îi mângâiau pe creştet pe mineri, vorbeau de nevoia ca statul să-i înţeleagă, să le dea ce îşi doresc şi, evident, să închidă ochii la dezastrul pe care îl lăsau în urmă. Şi ignorau celelalte întrebări pe care nimeni nu le punea pe chestionarul imaginar. Este legal? Este în interesul public? Iar dacă răspunsurile sunt "nu", cine îşi asumă responsabilitatea? Cine va răspunde pentru întoarcerea României în epoca haosului postcomunist de la începutul anilor '90?

Mulţi dintre cei ce ne îndemnau acum 13 ani să nu ne cramponăm de ilegalităţile comise de mineri şi să le dăm ce îşi doresc folosesc şi astăzi aceeaşi logică halucinantă. Daţi politicienilor care îl urăsc pe Băsescu ce îşi doresc, adică puterea totală, pentru că altfel nu o să avem linişte în ţară şi nici nu se vor întoarce la locurile lor de muncă să lucreze pentru prosperitatea patriei! Şi încetaţi să le mai cereţi socoteală pentru legile pe care le-au încălcat pe parcurs sau pentru că au distrus credibilitatea României pentru cine ştie câţi ani de-acum încolo!

Este cu adevărat de necrezut că acest comando, compus din politicienii care au orchestrat suspendarea-fulger a lui Traian Băsescu şi din gorniştii lor, nu înţelege nici acum că reacţia virulentă a Statelor Unite ale Americii, a Uniunii Europene, a colegilor socialişti din partidele europene nu are nici o legătură cu Traian Băsescu.

Ei nu pricep că Vestului nu îi pasă de Băsescu, ca individ, nici cât negru sub unghie, aşa cum nu le păsa nici de Emil Constantinescu. Că şi dacă actualul preşedinte ar fi angajat cea mai influentă firmă de PR din lume, cauza lui nu ar fi ridicat o sprânceană la Bruxelles dacă nu ar fi avut la rădăcină o problemă autentică, serioasă şi periculoasă pentru parteneriatul cu România.

Iar această problemă o reprezintă modul de gândire şi felul în care se raportează la statul de drept, neschimbat din 1999 până azi, al celor ce au declanşat mineriada parlamentară. Atunci îl foloseau pe Cozma drept berbece, acum nu mai fac nici măcar minimul efort de a se ascunde după gloata "oamenilor muncii". Îşi asumă deschis şi fără jenă mineriada, în nume propriu.

Americanii şi europenii nu vor accepta niciodată să fie parteneri cu o adunătură de pitecantropi care nu îşi pot înfrâna instinctele primare şi care, pentru a pune mâna pe ce îşi doresc, fără nici cea mai mică întârziere, sunt în stare să distrugă echilibrul puterilor în stat, să şi le aservească. Nu pot fi parteneri cu politicieni care dispreţuiesc Legea şi care nu respectă regulile clubului în care ei au cerut să fie acceptaţi.

Este prea proaspătă amintirea anilor în care toate cererile Comisiei Europene, dar şi ale Statelor Unite de a începe o reformă autentică în justiţie s-au lovit de răspunsuri politicoase şi de o încăpăţânare de oţel în a deschide dosare penale chiar şi eşalonului trei al puterii pentru ca vesticii să-şi permită luxul naivităţii sau al speranţelor deşarte.

Motivul pentru care fac front comun în apărarea lui Băsescu ţine doar de faptul că reproşurile sale publice, adresate ani de-a rândul partidelor care azi compun Uniunea Social Liberală, plus "partenerilor" din UDMR, au fost confirmate cu vârf şi îndesat încă din prima zi în care l-a numit pe Victor Ponta prim-ministru.

Începând cu numirea lui Grăjdan, apărătorul lui Năstase, în fruntea Inspectoratului de Stat în Construcţii, trecând prin desfiinţarea Consiliului de Atestare, care i-a dat verdictul de plagiator, şi prin discuţiile suspecte purtate cu procurorul Bălan, pe care dorea să-l numească procuror general, prin ameninţările cu suspendarea formulate tranşant de Dan Voiculescu şi până la suita de abuzuri legislative menite să înlesnească demiterea rapidă a preşedintelui, comportamentul liderilor USL a confirmat la literă toate avertismentele pe care Traian Băsescu le-a dat privitor la dispreţul noii puteri faţă de instituţii, faţă de statul de drept.

Nu lobby-ul lui Băsescu sau al Monicăi Macovei i-a convins pe Barroso, Merkel şi Clinton că România are din nou probleme, ci comportamentul fără scrupule al majorităţii parlamentare, care le-a amintit tuturor de vremurile în care făceam anticameră la NATO şi UE pentru că nu eram în stare să ne curăţăm justiţia şi administraţia de magistraţi şi funcţionari aflaţi pe statul de plată al lui Voicu şi al altora ca el. Vremuri în care Parlamentul devenise principalul bastion de apărare a corupţilor.

Nu era nevoie să le sugereze nimeni să reflecteze la ce se va întâmpla şi în alte privinţe după ce USL va pune mâna definitiv pe putere. Pentru că ambasadorii lor au ochi să vadă, au ajuns singuri să-şi pună întrebări precum: agresivitatea cu care au decupat din legi pasajele care nu le convin nu se va manifesta şi împotriva instituţiilor care vor îndrăzni să le bage la închisoare vreun coleg? Până unde vor merge cu represaliile împotriva jurnaliştilor care îi întreabă de ce dorm prea mult şi câţi bani primesc de la producătorii de alcool? Doar până la intimidarea patronilor lor, sau şi mai departe?

Valul populist pe care l-au călărit pentru a lua puterea nu cumva îi va face să revină asupra ţintelor de deficit bugetar şi a angajamentelor asumate de Băsescu în privinţa pactului european de uniune fiscală? Admiraţia ministrului de Externe faţă de Putin nu îl va face să fie ezitant dacă apare vreo răscruce în proiectul scutului antirachetă?

Este evident ce răspunsuri anticipează cancelariile occidentale dacă ne uităm la luările de poziţie, reci ca un sloi, ale liderilor europeni şi americani. Când Merkel spune că este inacceptabil ce se întâmplă în România, declaraţia ei vizează mult mai puţin soarta lui Băsescu şi mult mai mult preocuparea pentru cine îi va urma acestuia.

"Inacceptabil" pentru toate ţările cărora nu le este indiferent ce se întâmplă în România înseamnă ca locul lui Băsescu să fie luat de politicieni care mint cu o seninătate vecină cu nebunia. Care la Bruxelles spuneau că vor organiza referendumul în acord cu decizia Curţii Constituţionale, iar când au ajuns pe aeroport au negat că ar fi spus aşa ceva, deşi zeci de camere de luat vederi le înregistraseră declaraţiile. Cărora nu le pasă ce legi interne sau tratate europene încalcă dacă asta îi ajută să-şi elimine un inamic sau să-şi scape de puşcărie mentorii şi finanţatorii.

"Inacceptabil" înseamnă ca vidul de putere care s-ar crea după ieşirea din scenă, înainte de termen, a preşedintelui să fie umplut de agenţii unei puteri străine care după ce pun umărul la destabilizarea ţării spun public că americanii sunt de vină, că ei şi-au trimis un general pentru a-şi scoate "vasalul" de la cârmă.

Nici în visele lor cele mai negre nu şi-au imaginat liderii USL că reacţia partenerilor occidentali împotriva lor va fi atât de vehementă. "Toată planeta îl urăşte pe Băsescu, de ce nu s-a tras cu artificii de la Washington la Berlin în ziua suspendării, de ce nu suntem îmbrăţişaţi ca nişte eroi? Chiar sunt orbi nemţii şi americanii, nu ştiu că o dată cu demiterea lui Băsescu ţara va scăpa de Udrea, de Anastase, de Boagiu şi de tot haremul său penal?"

Din păcate pentru cei ce gândesc în această cheie, ei nu înţeleg logica elementară pe care o aplică europenii şi americanii atunci când judecă evoluţia României din ultimii ani: câtă vreme, cu puţinul pe care l-a făcut pentru justiţie, pentru tăierea cordonului ombilical dintre instituţii şi partide, pentru serviciile de informaţii, pentru respectarea angajamentelor faţă de partenerii strategici, Băsescu a făcut mai mult decât toţi predecesorii săi la un loc, a spune că el este răul cel mare reprezintă o mare minciună.

Şi câtă vreme sistemul centralizat de putere creat de Băsescu, imperfect şi adesea imoral, are toate şansele să fie înlocuit cu un sistem descentralizat de jaf instituţionalizat, necontrolat de nimeni, perspectiva schimbării garniturii de conducere în România le dă fiori.

Marele jaf naţional post-1990 a fost posibil pentru că lanţul complicităţilor traversa instituţiile de sus până jos, fără nici o barieră. În anii de domnie a lui Ion Iliescu, de la preşedintele ţării până la ultimii casieri de la FNI, Caritas, sau de la ciupercăria de bănci populare de care s-a ales praful, toată lumea ştia că ia parte la o mare escrocherie. Şi nimeni nu a vrut sau n-a putut să le împiedice. Degeaba veneau informări de la SRI, degeaba avertiza Banca Naţională, SISTEMUL a operat pe vremea preacinstitului Iliescu, pe orizontală şi pe verticală, fără nici cea mai mică piedică.

Condamnarea lui Vîntu, a lui Năstase, destructurarea reţelei Voicu, chiar dacă insuficiente, au fost posibile pentru că, pentru prima oară după mulţi, foarte mulţi ani, mai multe componente ale SISTEMULUI au fost destructurate de către instituţii care au fost lăsate să-şi facă treaba, de multe ori chiar împotriva fostului partid de guvernământ. Şi chiar dacă numeroase altele au rămas funcţionale, unele poate chiar cu încuviinţarea lui Traian Băsescu, puterea de precedent cântăreşte enorm.

Libertatea pe care le-a dat-o multor şefi de instituţii de a-şi face treaba după cum le dictează conştiinţa a început deja să viruseze esenţa SISTEMULUI, care se baza pe promisiunea fermă făcută membrilor reţelei că, indiferent ce se va întâmpla, li se garantează că vor scăpa de puşcărie. În clipa în care fie un procuror, fie un judecător, fie un ofiţer de informaţii scurtcircuitează într-un singur punct lanţul complicităţilor, întreaga filieră este compromisă.

Este suficient? Nu. Dar doza de imprevizibil pe care o introdus-o absenţa controlului total asupra justiţiei şi a instituţiilor de apărare a legii în marile manevre mafiote le-a redus drastic eficienţa. Una e să operezi la lumina zilei, fără teamă, şi alta este să o faci clandestin, cu copoii pe urmă.

Iar asta se vede chiar şi în cea mai nouă afacere de corupţie pe care USL i-o pune în cârcă lui Băsescu - reţeaua de evaziune fiscală prin comerţul cu petrol, patronată de Sorin Blejnar, fostul şef al Administraţiei Fiscale. Rezultatele obţinute până acum de anchetatori în această anchetă nu ar fi fost posibile dacă SRI şi DNA nu s-ar fi bucurat în ultimii ani de mai multă autonomie decât au avrut vreodată aceste instituţii. Şefii acestor instituţii nu ar fi permis niciodată ca Blejnar să fie vânat dacă relaţia lor cu preşedintele ar fi fost similară cu cea pe care Timofte, Amărie şi alţi predecesori au avut-o cu Ion Iliescu. Pe ce mă bazez?

Dacă ar fi fost aşa, jaful de zeci de miliarde de euro operat la Compania Română de Petrol, aproape 20 de ani, până la privatizarea ei, nu s-ar fi soldat cu nici un condamnat? Mai rău, cu nici o punere oficială sub acuzare! Şefii ANAF din acei ani nu ştiau că mii de firme de securişti şi politicieni iau benzină pe datorie şi uită să mai plătească?! Ei nu primeau o cotă-parte? Şi atunci, de ce nu i-a vânat SRI? Nu cumva pentru că şi SRI făcea, prin firmele sale acoperite, acelaşi lucru?

Iar lui Iliescu de ce nu i s-a strigat: "Ieşi afară, javră ordinară!"? Nu ştia de acest furt de proporţii epice? Nu ştia că banii drenaţi dinspre buget înspre conturile elitei demente puteau fi folosiţi la autostrăzi, şcoli, spitale, grădinţe, creşe, aziluri de bătrâni?! Nu ştia că fiecare leu care nu ajunge la buget înseamnă un leu pe care trebuie să-l împrumutăm din afară?

Nu ştia că SRI-ul ştie? Nu ştia că SRI ştie că el ştie că SRI-ul ştie? De ce nici măcar unul dintre cei doi, Iliescu sau şeful SRI, nu a lăsat procurorii şi judecătorii să pedepsească acest atentat la siguranţa naţională? Pentru că ambii erau complici. Pentru că nici o clipă vreuna dintre părţi nu s-a bucurat de autonomie instituţională reală. Povestea cu separaţia puterilor în stat a fost în tot acest timp o glumă sinistră. Creierul şi braţul nu pot exista ca două instituţii autonome.

Şi dacă ameninţarea lui Ponta se adevereşte şi Băsescu va fi condamnat pentru că a luat bani de la Blejnar, sentinţa împotriva sa va fi dovada că Băsescu a făcut mai mult decât Iliescu pentru instituţiile acestei ţări.

Faptul că SRI şi DNA au putut să-l lucreze în voie pe finanţatorul preşedintelui ne-a adus, indiscutabil, mai aproape de domnia Legii. Înseamnă că separaţia puterilor în stat chiar a început să funcţioneze şi că ne-am mai îndepărtat cu un pas de dictatură. Înseamnă şi că există premisele ca statul să-şi facă treaba şi de-acum încolo şi să vegheze la respectarea legii şi de către viitorii guvernanţi, indiferent pe ce poziţie ierarhică se află. Însă asta nu se va întâmpla decât dacă aceia care îi vor urma lui Băsescu vor face aceeaşi alegere ca şi el: să numească oameni adevăraţi în fruntea instituţiilor fundamentale, şi nu nişte viermi fuduli.

Din păcate pentru România, şansa ca acest lucru să se întâmple este aproape de zero câtă vreme locul lui Udrea a fost luat de Voiculescu şi al lui Anastase de Dragnea. Pentru că ei, plus Ilie Sârbu şi Viorel Hrebenciuc şi încă vreo câţiva baroni locali controlează numirile în statul român pe care le fac şi le vor face partidele lor.

De aici şi o altă problemă a europenilor şi americanilor. Dacă puterea reală este disipată printre baronii din eşalonul doi, cine va fi partenerul lor de dialog real în România? Dacă Ponta una spune la Bruxelles şi alta spune acasă, cum vor putea fi siguri că el este cel ce ia deciziile, şi nu altcineva în numele lui?

Dacă Antonescu a desemnat ca ministru de Externe un admirator al lui Putin şi îl are ca principal partener politic pe Dan Voiculescu, un paria la Washington, cum vor fi siguri că este sincer când declară că doreşte să întărească parteneriatul strategic cu SUA? Răspunsul: nu vor fi siguri.

Fisura de neîncredere creată de asaltul USL asupra statului de drept, despre care a vorbit deja preşedintele Comisiei Europene în discursul său de prezentare a raportului privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare, va avea nevoie de mulţi ani pentru a fi reparată. Pentru că ea are şi o altă dimensiune decât cea prezentată public.

Mai mult decât Ponta şi Antonescu, pericolul pentru destinul occidental al ţării îl reprezintă oamenii care îi dirijează pe cei doi. Ei vor continua să rămână foarte influenţi şi dacă unul sau ambii lideri ai USL vor fi sacrificaţi pentru golăniile pe care le fac în numele lor. Vor continua să rămână o ameninţare majoră chiar şi dacă Traian Băsescu va fi reconfirmat în funcţie. Acesta este frontul cel mai important, pe care va trebui să câştigăm mult mai multe bătălii, în anii ce vin, până ce vom putea fi siguri că România nu va mai întoarce niciodată spatele celor ce îi vor binele.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...