De ce a renunţat Traian Băsescu la Daniel Morar

Dan Cristian Turturica 06.04.2013 - 19:59

Traian Băsescu a făcut, în ultima lună, două alegeri cruciale: a susţinut-o pentru şefia PDL pe Elena Udrea şi nu pe Monica Macovei şi a preferat un compromis cu Victor Ponta în locul susţinerii lui Daniel Morar. Deşi ...

Share

Traian Băsescu a făcut, în ultima lună, două alegeri cruciale: a susţinut-o pentru şefia PDL pe Elena Udrea şi nu pe Monica Macovei şi a preferat un compromis cu Victor Ponta în locul susţinerii lui Daniel Morar. Deşi ambele alegeri i-au uimit în egală măsură pe cei mai loiali susţinători ai săi, între cele două există o diferenţă fundamentală. Prima a reprezentat în totalitate opţiunea sa. A doua alegere a făcut-o pentru că nu a avut încotro.

Am criticat vehement susţinerea sa pentru Elena Udrea. Nimeni nu l-a împiedicat să pună căpăstru ambiţiei patologice a progeniturii sale politice şi să o sprijine pe Monica Macovei, singurul politician democrat-liberal care, ajutat de o garnitură proaspătă de secunzi, ar fi putut reface fractura dintre partid şi alegătorii săi.

Şi dacă deznodământul ar fi fost acelaşi, măcar ar fi pierdut cu folos, consolidându-şi legătura cu românii care l-au făcut preşedinte şi care l-au apărat de două suspendări printr-o dovadă că este într-adevăr altfel decât cei ce l-ar fi vrut alungat în şuturi de la Cotroceni.

Nu a făcut-o şi a pierdut pe mîna unei noi generaţii politice cu nimic superioară celei din care provine el şi pe care a dezavuat-o programatic. Prin această alegere a dovedit încă o dată că marea sa problemă a fost şi rămâne incapacitatea de a descoperi, cultiva şi sprijini activ noi lideri politici, integri, curajoşi şi cu o carieră profesională solidă în spate, care să preia conducerea PDL şi care să îi ducă mai departe proiectele.

Strategia sa de a lua ”tinere talente” şi a le arunca în şerpăria de partid pentru a observa de la distanţă cine supravieţuieşte şi cine devine, eventual, la rândul lui un prădător politic, nu este o strategie. Este un mod de a se păcăli singur, de a-şi adormi conştiinţa cu scuza ”eu am încercat, dar dacă ei sunt slabi, eu ce să le fac. Doar să nu mă lupt eu în locul lor”. (Într-un alt editorial am să explic în detaliu de ce nu poate aduce nimic bun o asemenea politică ”spartană” de resurse umane).

Revenind la subiectul zilei, abandonarea lui Daniel Morar nu se compară, însă, cu refuzul de a o susţine pe Monica Macovei. Şi nu doar pentru că nu ar exista o Elena Udrea şi în magistratură.

În ciuda a numeroase tensiuni între preşedinte şi şeful DNA, a nemulţumirilor primului faţă de activitatea unor procurori despre care este convins că îşi urmăresc propria agendă şi ca fac jocuri politice, dorinţa sa ca Daniel Morar să fie confirmat în postul de procuror general este deasupra oricărei îndoieli. Şi a rămas la fel de neclintită până foarte de curând.

De mai bine de un an, marele şi unicul plan al lui Traian Băsescu în ceea ce priveşte parchetele a fost rocada Morar – Kovesi. Aşa cum planul pentru CSM a fost rocada Ghica – Hăineală. Convingerea unor analişti că Băsescu pândea de mult ocazia să-l arunce peste bord pe Morar se bazează pe o teorie a conspiraţiei, hrănită de supoziţii şi procese de intenţie, şi nu pe fapte.

Fapt este că anii în care cei doi au colaborat îi leagă printr-o întreagă istorie de dialog şi decizii pe subiecte extrem de sensibile, care depăşeşte cu mult prin importanţă şi riscuri tensiunile şi frustrările de care aminteam mai sus. Dacă argumentul loialităţii nu cântăreşte mult, cel al siguranţei şi al pragmatismului alegerii preşedintelui este evident.

Traian Băsescu nu avea cum să-şi dorească să îl înlocuiască pe Daniel Morar pentru simplul motiv că ar fi însemnat să o ia de la capăt în a construi o nouă relaţie cu succesorul acestuia. Iar pentru a atinge nivelul profesional şi de încredere al colaborării cu Daniel Morar era nevoie nu doar ca noul favorit să aibă cel puţin curajul, competenţa şi caracterul fostului şef al DNA, ci şi de timp, de ani. Ani pe care Traian Băsescu nu îi mai are la dispoziţie. Aşa cum nu mai are la dispoziţie nici puterea pe care a avut-o cândva şi care i-a permis să forjeze parteneriatul cu un procuror şef în termenii pe care i-a dorit el.

De ce a renunţat, totuşi, preşedintele să-l mai susţină pe cel ce i-a fost loial, alături de care a repurtat numeroase victorii, al cărui nume a devenit nu doar sinonim cu lupta anticorupţie dar şi o garanţie maximă de onestitate şi profesionalism în ochii partenerilor europeni şi americani? Răspunsul este cît se poate de simplu. Pentru că decizia păstrării sale definitive în fruntea Parchetului General nu mai era doar în mâna sa.

Câtă vreme, legal, procedura presupune acordul a cel puţin doi actori, a celui ce îl propune (ministrul Justiţiei) şi a celui ce îl numeşte (preşedintele), care nu aparţin aceleiaşi tabere politice (preşedintele a ales să fie jucător, să nu uităm, nu arbitru) singura soluţie pentru a ajunge la un acord era compromisul. Rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie a generat criza din justiţie şi nu ”trădarea” lui Traian Băsescu.

Din păcate, asistăm la un târg politic pentru că toată procedura este dominată de politic. Cât timp cel ce face propunerile pentru şefii parchetelor este la mâna partidului care i-a oferit portofoliul Justiţei ele nu pot fi decât politice. Şi implicit supuse aritmeticii rezultate în urma alegerilor. Este greşit? Din foarte multe puncte de vedere, da, mai ales atunci când puterea încape pe mâna unor partide care nu dau doi bani pe principiul independenţei justiţiei şi nu fac nici un efort pentru a propune cel mai bun magistrat, ci pe cel mai obedient. Singurul mod, însă, în care poate fi introdusă o schimbare de substanţă este o nouă lege, care să oblige la o procedură de selecţie profesionistă şi transparentă.

Care sunt şansele în situaţii ca acum ca procedura de selecţie să nu fie manipulată pentru a da doar impresia de obiectivitate? Foarte mici. Iar asta o ştie foarte bine şi Daniel Morar, care a decis să nu se înscrie la ”concursul” organizat de Pivniceru. Într-un asemenea context politic şi legislativ, diferenţele între numiri politice şi selecţii politizate sunt ca şi inexistente.

Dar haideţi să vorbim pe şleau despre esenţa problemei.

Pactul de coabitare semnat de preşedinte şi premier nu îl condiţionează doar pe Ponta, aşa cum încă speră, nerealist, susţinătorii taberei care a pierdut alegerile, ci şi pe Băsescu. Iar principala condiţionare la adresa preşedintelui sună, brutal, cam aşa: trebuie să împarţi puterea! Cu Ponta, formal, dar, de fapt, cu toţi cei ce sunt în spatele său.

Care a fost motivul pentru care partenerii internaţionali ai României au impus acordul de coabitare? Concilierea a două realităţi – preluarea puterii absolute de către USL, în urma unui vot democratic şi nevoia ca România să nu fie deraiată de la parcursul ei pro - occidental o dată cu dezlănţuirea instinctelor primare ale majorităţii politicienilor USL.

Pentru păstrarea orientării strategice, cu tot ce înseamnă ea, inclusiv consolidarea independenţei justiţiei şi lupta anticorupţie, Occidentul i-a acordat în continuare girul lui Traian Băsescu. Dar nu ar fi fost realist şi nu ar fi avut sorţi de izbândă intervenţia partenerilor noştri dacă ei nu ar fi acceptat ca fiind evident că în chestiunile de importanţă majoră trebuie să existe un acord între noua şi vechea putere.

Ce înseamnă asta concret? Că pentru partenerii României alternativa la un compromis între preşedinte şi premier şi în chestiunea numirii procurorilor şefi era inacceptabilă. Care ar fi fost alternativa? Perpetuarea războiului de gherilă dintre magistraţii şi oamenii din CSM care îi sunt apropiaţi lui Traian Băsescu, pe de o parte şi tabăra Ponta, pe de altă parte. Ceea ce ar fi însemnat respingerea pe bandă rulantă a tuturor propunerilor de şefi de parchete venite fie de la PNL, fie de la premier şi prelungirea interimatelor lui Daniel Morar şi a lui Călin Nistor.

Nu există nici o îndoială printre reprezentanţii marilor puteri că Daniel Morar ar fi fost cel mai calificat pentru preluarea funcţiei de procuror general, aşa cum nu există nici un dubiu că Laura Codruţa Kovesi este capabilă să facă faţă provocării DNA. Dar a-l susţine până în pânzele albe pe Traian Băsescu într-un război de uzură cu USL pentru numirile la parchete, după cum au făcut astă vară la suspendare, ar fi însemnat să încalce chiar ei regula principală a armistiţiului pe care l-au impus atât premierului cât şi preşedintelui: cele două părţi trebuie să se întâlnească la mijloc în rezolvarea unei crize. Ori, sprijinul total pentru propunerea preşedintelui ar fi însemnat să nege taberei Ponta dreptul de a avea un cuvânt de spus.

Priorităţile sunt ca Traian Băsescu şi Victor Ponta să respecte pactul de coabitare, să găsească soluţii de compromis, chiar dacă nu le convin în totalitate lor sau susţinătorilor lor (definiţia compromisului), să stingă rapid focarele de conflict astfel încât să nu se transforme în crize, iar deciziile agreate de comun acrod să se circumscrie nevoilor de reformă. Aceasta este cheia în care trebuie interpretată declaraţia lui Martin Harris, ambasadorul Marii Britanii, prin care salută numirile făcute de premier şi nu ca pe un gir dat procurorilor din categoria Niţu, care şi-a dat măsura mediocrităţii la audierile trecute din CSM:

"Cred că este foarte bine că nominalizările au fost făcute de ministrul interimar al Justiţiei şi acum avem un proces în care deciziile pot fi luate...Am mai spus şi cu alte ocazii că eu consider că este chiar urgent să fie ocupate aceste funcţii. Pentru că funcţiile de procuror general şi de procuror-şef DNA au fost vacantate deja de peste opt luni, cred, iar alte poziţii de conducere din sistem sunt neocupate chiar şi de mai mult timp. Acest lucru nu este normal într-o perioadă când România întreprinde reforme importante în sistemul juridic şi duce şi acest efort de luptă împotriva corupţiei," a declarat Harris.

O întrebare cu un răspuns mult mai complicat este următoarea: de ce a ales Traian Băsescu să o susţină pe Kovesi pentru DNA şi nu pe Morar pentru Parchetul General ca numire la care avea dreptul potivit pactului? Pentru a-l găsi trebuie să facem un pas înapoi şi să privim tabloul general.

Traian Băsescu îşi pierde puterea pe zi ce trece. Şi nu doar pentru că a ratat alegerile de anul trecut, prin înfrângerea partidului său, ci mai ales pentru că anul viitor îşi încheie mandatul de preşedinte. Ceea ce înseamnă că şi dacă va reuşi să mai joace un rol important în politică, fie recâştigând PDL, fie lansând Mişcarea Populară, el tot va trebuie să cedeze în curând, complet şi definitiv, frâiele puterii.

Practic, la asta asistăm acum. La predarea graduală a puterii de către Traian Băsescu în pregătirea momentului în care, anul viitor, va părăsi oficiul. În clipa de faţă, miza principală a preşedintelui este ca în 2014 să nu înmâneze steagul taberei adverse ci unora din propria echipă, alături de care a dus principalele bătălii şi fără de care nu ar fi reuşit nimic.

Despre capitulare se va putea vorbi doar în clipa în care şi cei ce i-au fost alături în efortul de a atinge marile obiective naţionale vor fi înfrânţi la rândul lor sau vor trece de partea mafiei politice. Deocamdată, nu există motive să credem că s-a întâmplat aşa ceva. Ba din contră. Par mai stăpâni pe situaţie ca niciodată. Doar că pentru a le înţelege jocul este nevoie să nu privim scena politică doar prin prisma delimitărilor partinice sau a retoricii. Faptele şi alianţele transpartinice sunt mult mai relevante.

În această perioadă de tranziţie, însă, preşedintele nu îşi mai permite să ia decizii de unul singur. Nu ar fi nici eficient din punct de vedere al transferului de putere, dar nici corect. Evident şi decizia de a renunţa la Daniel Morar şi de a o susţine pe Laura Codruţa Kovesi s-a supus aceleiaşi reguli. Iar cele două argumente care i s-au adus preşedintelui au fost mai puternice decât dorinţa sa personală de a-l păstra pe Morar în fruntea Parchetului General. Cu atât mai mult cu cât erau susţinute de oameni care au lucrat cot la cot cu şeful DNA, au contribuit decisiv la succesul multora dintre anchetele pe care le-a coordonat şi erau îndreptăţiţi într-o bună măsură să decidă şi ei care este cea mai bună strategie pentru ca lupta anticorupţie să continue.

Primul, DNA nu este doar vital în lupta îmotriva mafiei la nivel înalt, ci şi foarte important din punct de vedere strategic în confruntarea pentru putere de anul viitor. Mai important decât Parchetul General. Practic, nu a ales între Kovesi şi Morar, ci între DNA şi Parchetul General. Şi a ales DNA. Al doilea argument: toate calculele arătau că dacă Victor Ponta l-ar fi numit pe Daniel Morar procuror general, tabăra Voiculescu-Antonescu ar fi repurtat o victorie colosală, care s-ar fi putut dovedi decisivă anul viitor.

Înmulţiţi cu o mie acuzaţiile de trădare care i s-au adus liderului PSD pentru numirea lui Kovesi şi tot o să fiţi departe de efectul pe care numirea lui Morar ar fi avut-o asupra poziţiei lui Ponta nu în USL, ci în PSD. Mai este nevoie să vă spun cine este Morar pentru PSD? Cel mai detestat om din lume, după Traian Băsescu. Şi nu atât pentru că l-a băgat pe Năstase la închisoare, ci pentru că nu i-a trimis pe Udrea şi Videanu să-i ţină de urât. Un PSD aruncat în braţele lui Voiculescu, via Năstase, de exemplu, a fost considerat de către cei pe care Traian Băsescu trebuie să-i asculte acum un pericol ce trebuia împiedicat cu orice preţ.

Dacă din perspectiva jocurilor de putere şi a pregătirilor pentru lupta de anul viitor lucrurile sunt destul de clare, nu acelaşi lucru este valabil şi din perspectiva principiilor, în special cele pe care le invocă de obicei partenerii noştri occidentali şi care reclamă urgenţa promovării în funcţiile cele mai înalte ale profesioniştilor integri şi nu a mediocrilor cu spate politic. Scopul nu poate scuza, totuşi, toate mijloacele. Şi nici nu le va scuza, iar compromisul va fi făcut, cu siguranţă, mai digerabil.

Trei semnale indică un posibil final semi-fericit. Primul este conţinut în comunicatul ambasadei SUA: ”Încurajăm premierul (aflat în funcţia de ministru interimar de justiţie), preşedintele şi Consiliul Superior al Magistraturii să continue să coopereze pentru a ajunge la un acord asupra acestor poziţii vitale, într-o manieră cat mai expeditivă".

Al doilea: propunerea făcută de Victor Ponta procurorului Călin Nistor de a deveni adjunct al şefului DNA. Nu i-a fost nici comod şi nici plăcut liderului PSD să se expună, din nou, criticilor propriilor colegi pentru o ofertă făcută celui care l-a anchetat pe baronul de Argeş, Constantin Nicolescu şi împotriva căruia manifestau în urmă cu doi ani. A făcut-o, ca şi Băsescu, tot pentru că nu prea are de ales şi trebuie să dea mâna cu ”duşmanul”.

Şi al treilea: rugămintea adresată de Victor Ponta CSM-ului ”de a analiza posibilitatea reconsiderării calendarului stabilit pentru cei şase candidaţi propuşi ca procuror”, adică de a grăbi procedura de avizare astfel încât să se ajungă cât mai repede la finalizarea numirilor.

Având în vedere că preşedintele şi premierul s-au întâlnit deja la mijloc, potrivit pactului de coabitare, mingea este acum în curtea CSM-ului. Dacă îşi vor folosi inteligenţa şi tactul, magistraţii au acum ocazia să obţină în schimbul grăbirii procedurii de avizare o soluţie mult mai aproape de cea ideală, atât din punct de vedere al procedurii de selecţie cât şi al oamenilor ce vor fi numiţi în final. Miza este mult prea mare pentru a permite gustului amar al compromisului să întunece raţiunea.