Analizate la rece, resorturile scandalului izbucnit miercuri, prin demiterea din funcţiile de conducere a doi dintre cei mai buni procurori ai Departamentului Naţional Anticorupţie, Lucian Papici şi Mariana Alexandru, pot fi uşor decodate dacă separăm vorbele de fapte.
Iar faptele principale sunt că dosarul Dragnea a fost finalizat şi se află la un pas de trimiterea în judecată – după cum anticipam săptămâna trecută – şi că Victor Ponta şi-a numit la conducerea Secţiei I Anticorupţie, cea mai importantă din DNA, un om fidel, Iuliana Bendeac.
În felul acesta, Ponta a rezolvat două probleme. Şi-a creat un ascendent asupra principalului său rival din PSD, Liviu Dragnea, de al cărui sprijin are nevoie ca de aer pentru a controla baronii locali ai partidului, şi s-a asigurat în bună măsură că secţia „dosare grele“ nu se va mai atinge de cei aflaţi sub protecţia sa.
Vorbele au avut, şi ele, evident, rolul lor. Acuzaţiile violente, amintind de anii săi de opoziţie cheguevaristă, că Papici este băsist, că a făcut dosare politice, şi mai ales asumarea publică, aproape fără echivoc, a faptului că el a decis mazilirea sa au fost un mic cadou, de consolare, pentru Dragnea. Dar mai ales un mesaj dur către mafioţii partidului: libertatea voastră este, de azi, doar în mâinile mele.
Însă nu de la vorbe a izbucnit conflictul cu Traian Băsescu, ci de la fapte. Victor Ponta i-a invadat sfera de influenţă, delimitată clar prin pactul de coabitare. DNA îi revenise preşedintelui. De aceea l-a abandonat, în primăvară, pe Daniel Morar, şi nu pentru că nu l-ar mai fi apreciat sau pentru că ar fi vrut să-i plătească o poliţă pentru nenumăratele contre avute de-a lungul timpului. A-l alege pe Daniel Morar ar fi însemnat să aleagă Parchetul General. Preşedintele a considerat DNA ca fiind mai importantă şi, ca urmare, din rocada pe care şi-a dorit-o a rămas doar cu o jumătate. DNA, cu Laura Codruţa Kovesi la conducere.
Din acest punct de vedere, prin demiterea lui Lucian Papici şi a Marianei Alexandru (autori direcţi sau indirecţi ai celor mai importante dosare de corupţie instrumentate vreodată în România) premierul nu a lovit doar în doi procurori care nu erau dispuşi să asculte de el, ci şi în Traian Băsescu. A fost o agresiune politică. Şi dacă premierul ar fi ascultat sfaturile lui Ion Iliescu şi nu ar fi ţinut să îşi pună semnătura public pe demiterile şi numirile de la Secţia I a DNA, tot la fel ar fi fost interpretate de preşedinte.
Este foarte posibil, însă, ca acesta să nu fi ales să reacţioneze la fel de dur, ameninţând la scenă deschisă cu ruperea pactului de coabitare, ci mai degrabă solicitând discret arbitrajul partenerilor străini care au girat „hârtia de mână“ menită să asigure stabilitatea României. Confruntat cu un atac public, nu a avut de ales decât să răspundă la fel.
De ce a şarjat Ponta? Din teama de a nu pierde partidul şi cursa prezidenţială de anul viitor.
Când a semnat pactul de coabitare cu Traian Băsescu, calculul a fost că, la terminarea mandatului, acesta va părăsi scena politică. Poate intenţia a existat cu adevărat, poate preşedintele chiar şi-a dorit poziţia de secretar general al NATO, poate că i-a dus tot timpul de nas. Cert este că, acum, preşedintele nu are de gând să se pensioneze şi că îl interesează cât se poate de mult doar arena internă. Cum să-şi joace ultimele cărţi astfel încât ieşirea din prim-plan să nu fie definitivă.
Renunţarea la neutralitatea ante-„plecarea pe mare“ promisă, sugerată sau inventată de Traian Băsescu, înseamnă în mod evident şi că îi va fi adversar lui Victor Ponta în lupta de anul viitor pentru Cotroceni. Asta se vede cu ochiul liber de câteva luni bune. Dar, câtă vreme preşedintele părea că îşi foloseşte resursele doar pentru a sprijini un candidat al dreptei, social-democraţii l-au privit cu condescendenţă deoarece eforturile sale păreau inofensive.
Ce s-a întâmplat relativ recent şi i-a pus pe jar a fost resetarea relaţiei preşedintelui cu Crin Antonescu. Evoluţie profund surprinzătoare, care i-a semnalat un risc major ca Traian Băsescu să-i fie rival nu doar în primul tur, când dreapta va avea cu siguranţă un candidat propriu, ci şi în finală, chiar dacă pe locul doi nu va ieşi candidatul său favorit, ci liderul PNL.
La aşa ceva Ponta chiar nu se aştepta. Şi nici cei ce îl susţin. Chiar dacă preşedintele face tot acest joc pentru a se poziţiona ca factor decisiv în eventualitatea unei finale prezidenţiale Ponta-Antonescu, astfel încât să-şi „vândă“ cât mai scump susţinerea sau măcar noncombat-ul, PSD-iştii tot au simţit un fior rece la gândul că Antonescu ar putea fi ajutat, direct sau indirect, de Băsescu.
Acesta este evenimentul declanşator al reînceperii conflictului cu Traian Băsescu şi în acest context trebuie înţelese şi atacul lui Victor Ponta, dar şi greşeala imensă pe care a comis-o. Care îl va costa scump, atât pe el, cât şi România. Şi care ar putea arunca în aer toată construcţia realizată cu multă migală de susţinătorii săi, menită să-l propulseze anul viitor în fotoliul de preşedinte.
În faţa iminentei trimiteri în judecată a lui Liviu Dragnea, liderul PSD avea patru variante.
Prima: să nu intervină sub nici o formă să blocheze dosarul şi nici să nu încerce să-şi pună oameni fideli la Secţia I, peste capul Laurei Codruţa Kovesi.
A doua: să lase dosarul Dragnea să-şi urmeze cursul, dar să îi zboare pe Papici şi Alexandru în decembrie, când le expira delegarea semnată de procurorul general săptămâna trecută.
A treia: să lase dosarul să ajungă în instanţă şi să-i execute pe loc pe cei doi procurori care au făcut multe zile fripte USL, dar pe tăcute, abţinându-se de la orice comentariu şi pasând toată răspunderea procurorului general – cum îi sugerase post-factum Iliescu.
A patra este cea pe care a ales-o, adică varianta trei plus un potop de declaraţii belicoase, înfierarea publică a dosarului fraudelor la referendum şi asumarea, practic, a demiterilor.
În toate cele patru variante, dosarul lui Dragnea trebuia să ajungă în instanţă. Dar nu pentru că Victor Ponta vroia ca justiţia să-şi urmeze cursul, ci pentru că toţi apropiaţii săi l-au convins că dosarul nu poate fi îngropat, deoarece presiunile externe pentru finalizarea sa sunt maxime, şi că are şanse mai mari să-l controleze pe Dragnea cu un dosar trimis în instanţă decât cu unul care zace în sertare la Parchet.
Variabila era modul în care Victor Ponta vrea şi poate gestiona în continuare relaţia cu Dragnea şi cu baronii locali, relaţie tensionată nu doar de frustrarea acestora că ar putea fi pedepsiţi în viitor pentru că aduc voturi partidului prin furtişagurile bine cunoscute, dar şi pentru că de când partidul lor s-a reîntors la putere au pierdut toate bătăliile cu DNA, ANI şi serviciile de informaţii.
Ponta a ales varianta a patra pentru a da satisfacţie, în sfârşit, celui mai grobian segment din partidul său. A făcut-o de teamă, sacrificându-şi un capital de imagine la care a muncit din greu în ultimul an pentru a repara tot ce a distrus prin tentativa de lovitură de stat pe care a girat-o în vara lui 2012.
I-a fost frică să-i aplice lui Dragnea o lovitură directă, fără menajamente, care să-i arate că şef nu poate fi decât unul singur şi că acela este el. Chiar dacă este greu de presupus că numărul doi în Guvern şi PSD nu ştie că exact asta s-a întâmplat oricum, declaraţiile de solidaritate ale lui Ponta, faptul că l-a pedepsit în public pe cel ce i-a făcut dosarul i-au dat şansa de a ieşi cu faţa curată în ochii armatei sale de baroni locali.
I-a fost frică şi că după trimiterea în judecată a lui Dragnea nu va putea să-i încalece suficient de repede pe baroni, astfel încât să se asigure că nu se vor răzvrăti şi că vor trage pentru el la alegerile de anul viitor. Aşa că, în loc să le arate biciul, a scos zăhărelul.
Aşa s-au combinat dorinţa de a-l mângâia pe creştet pe baronul de Teleorman şi a-l asigura că şi cu un belciug în nas tot important şi nepreţuit rămâne pentru lider şi partid, cu imperativul prezentării unor măsuri concrete care să liniştească reţeaua mafiotă că nu îi paşte soarta liderului lor şi că DNA este sub control într-o lovitură brutală, avertisment pentru toţi magistraţii care nu ţin cont de cine e la putere.
Nu este exclus însă ca graba şi erorile procedurale prin care i-au înlăturat pe Papici şi Alexandru pentru a o înscăuna pe Bendeac să fi venit şi de altundeva. Din teama de a nu exista în pregătire şi un alt dosar, sau mai multe, care ar putea lovi şi mai dur în liderii PSD. Recentul pact de neagresiune dintre Traian Băsescu şi Crin Antonescu şi probabilitatea ca primul să lupte până la capăt împotriva lor în alegerile de anul viitor i-ar fi putut determina să nu îşi mai asume nici un risc din partea procurorilor anticorupţie pe care nu îi controlează. Indiferent de costurile de imagine.
Temerile lui Ponta şi competiţia sa cu Traian Băsescu şi, mai nou, cu Crin Antonescu nu interesează cu adevărat pe nimeni în afara ţării. Dar noua agresiune împotriva statului de drept, da. Pentru că redeşteaptă tot lanţul de amintiri îngrozitoare pe care PSD-ul le-a lipit de imaginea României, începând cu mineriadele şi terminând cu tentativa de demolare a statului de drept de anul trecut.
Ce avem de pierdut? Foarte multe. Intrarea în Schengen, care înseamnă mult mai mult decât treceri lejere prin graniţele Uniunii Europene, şi anume depăşirea condiţiei de cetăţeni de rangul doi ai comunităţii. Aprofundarea parteneriatului strategic cu SUA. Încrederea potenţialilor investitori străini pentru care predictibilitatea unei administraţii în domeniul justiţiei, nu doar în cel economic, contează enorm.
Miercuri, ministrul francez al Afacerilor Europene, Thierry Repentin, declara că probabil România nu va fi primită în Schengen din cauza raportului MCV, „care nu va fi unul pozitiv“. De unde ştia Repentin că raportul MCV nu va fi unul pozitiv, câtă vreme vizita experţilor Comisiei Europene la Bucureşti de-abia se încheiase, primele semnale erau pozitive, iar redactarea raportului nici nu începuse?
Pe când ne pregăteam să taxăm aroganţa oficialului francez care încearcă, în buna tradiţie a guvernelor de la Paris, să câştige alegeri pe seama românilor, premierul i-a sărit în ajutor. În doar câteva ore, previziunile lui Repentin au fost confirmate. Acum, tuşele negative din raportul MCV vor conta cu siguranţă. Iar Franţa şi alţii vor avea din nou argumente să ne refuze intrarea în Schengen.
Foarte probabil, Victor Ponta încă nu realizează cât de mult îl costă intervenţia sa intempestivă în bunul mers al uneia dintre foarte puţinele instituţii care au fost lăudate constant în ultimii ani de toţi partenerii externi ai României. În spatele limbajului diplomatic, firesc, în care este scris comunicatul Ambasadei SUA de vineri se ascund o dezamăgire cruntă, o răceală de gheaţă şi un avertisment ferm că numirile şmechereşti făcute de Niţu peste capul lui Kovesi sunt inacceptabile şi că trebuie reconsiderate.
În clipa în care Statele Unite ţin să-i reamintească faptul că independenţa şi profesionalismul instituţiilor de luptă împotriva corupţiei sunt parte integrantă din parteneriatul cu România, că numirile de şefi de la Secţia I sunt de o „importanţă crucială“ şi că întregul DNA ar trebui condus de „procurorii cei mai competenţi, curajoşi, cu realizări remarcabile în lupta împotriva corupţiei“, Victor Ponta ar trebui să înţeleagă că a trecut o linie roşie şi că dacă va insista să impună la vârful acestei instituţii nulităţi obediente îşi va deteriora iremediabil relaţia nesperat de bună pe care a reuşit să şi-o clădească în ultimul an cu Washingtonul.
Oricât de mult l-ar dispreţui pe Traian Băsescu, Ponta ar trebui să ia aminte la cum a gestionat acesta spinoasa problemă a independenţei şi performanţei procurorilor anticorupţie. Pentru că, deşi a fost departe de un ideal de imparţialitate şi detaşare, a setat un nou standard de aşteptări pe care occidentalii, şi în special Statele Unite, le au faţă de liderii români când vine vorba de intervenţiile în justiţie.
Şi diplomaţii străini, dar şi mulţi dintre susţinătorii lui Ponta ştiu că, în ciuda protecţiei pe care preşedintele a reuşit să o asigure unui număr de apropiaţi sau apropiate, unul dintre motivele pentru care PDL a pierdut puterea înainte de alegeri – moment de care a profitat în special liderul PSD – are legătură cu anchetele anticorupţie care au decimat reţeaua mafiotă locală a democrat-liberalilor. Sunt mulţi cei ce spun că moţiunea de cenzură împotriva Guvernului Ungureanu nu ar fi trecut dacă Vasile Blaga nu ar fi catalizat nemulţumirile baronimii PDL-iste faţă de DNA şi nu ar fi dat o mână de ajutor USL.
Contextul politico-justiţiar care a adus USL la putere înainte de termen nu ar fi fost posibil dacă Băsescu nu ar fi rezistat tentaţiei de a intra cu bocancii în justiţie. A asistat enervat la demolarea unor importante centre de putere ale PDL-ului din Transilvania, dublată în paralel de menajarea suspectă a unor infractori notorii ai USL care taie şi spânzură de ani buni în Teleorman, Constanţa, Vrancea şi multe alte judeţe, a ieşit la rampă în decembrie 2011 ca să-i critice pe procurorii care fac jocuri politice, dar mai mult nu a îndrăznit să facă. Cu toate că avea motive să suspecteze ceva necurat, nu a umblat la şefii sau la adjuncţii lor din DNA ori din alte instituţii cu rol vital în lupta anticorupţie.
La Antena 3, pesediştii pot râde cât vor de Băsescu şi de „băsiştii“ din instituţiile statului, dar adevărul este că, dacă aceştia s-ar fi purtat cum au făcut-o ei cu destituirile şi numirile de la Secţia I a DNA, USL nu ar mai fi ajuns niciodată la putere.
Fără limita impusă de Băsescu, fără sprijinul acordat direct de partenerii externi unor oameni-instituţie inclusiv împotriva lui Băsescu, fără interdicţia de a mai folosi metodele de manipulare a justiţiei şi de guvernare iresponsabilă prin care PSD a condus netulburat aproape 14 ani, PDL-ul s-ar fi înşurubat la putere întocmai cum îşi doreşte azi Dragnea pentru şleahta lui.
Dacă nu a reuşit să o facă este pentru că există câteva instituţii aflate la joncţiunea dintre statul român şi partenerii strategici care au căpătat un statut aparte. Au devenit ambasadele viitorului prooccidental al României şi oricine încearcă să le încalece va trebui să-şi caute alţi aliaţi.
Din fericire, mai există oameni şi ţări care nu uită cu cât efort şi câtă luptă s-au câştigat profesionalismul şi independenţa acestor instituţii – atâta câtă este – şi care încă se bat în numele nostru pentru ca România să nu o ia din nou de la zero.
Tot ce s-a întâmplat miercuri, 2 octombrie, reprezintă un avertisment că bătălia care a început va fi cea mai dură din ultimii zece ani, dar nu îmi diminuează optimismul exprimat săptămâna trecută că instituţiile vor rezista, totuşi, asaltului partidelor şi că interesul naţional începe să cântărească din ce în ce mai greu în deciziile pe care le iau oamenii care contează în această ţară.
