Șeful Guvernului de la București își va încerca norocul pentru a deveni președintele acestei țări.
Deși e tânăr, trecutul îl împovărează. Va putea el șterge urmele anilor din urmă? Primele indicii arată că îi va fi aproape imposibil.
Premierul României a anunțat joi, după prânz, că ezitările sale au luat sfârșit: "Voi candida. Asta este ceea ce voi cere pe 29 (iulie), marţi, în cadrul structurii PSD, pentru că am deja sprijinul oficializat al Partidului Conservator şi al UNPR, voi cere sprijinul pentru candidatură, după care în septembrie avem nevoie de un congres".
Pe fondul degringoladei încă în curs a Dreptei, beneficiind de un aparat de imagine întins ca o caracatiță, dar și cu sprijinul esențial al baronilor PSD (extrem de panicați de consecințele luptei anti-corupție), nu este exclus ca Victor Ponta să îi urmeze lui Traian Băsescu la Cotroceni.
Deși, personal, consider că un asemenea deznodământ nu poate fi încă tratat ca o fatalitate, haideți să pornim de la premisa că Victor Ponta o ia la sănătoasa cu șansa întâi.
Interesant, totuși, este că momentul – consumat prin anunțul privind apropiata oficializare a intrării în cursa pentru Cotroceni – a fost îmbrăcat de Ponta în hainele de duminică ale bilanțului personal și protejat cu umbrela de soare a răscolirii unor amintiri de maximă tristețe.
În cele ce urmează, voi insista pe amintiri.
Bilanțul fiind dezbătut deja de analiștii economici, care nu s-au lăsat păcăliți nici de culorile zglobii din Power Point, nici de cifrele grase pe care premierul și echipa sa le prezentaseră la Palatul Victoria, nu are sens să mai revin.
Victor Ponta știa foarte bine că, odată lansat pe orbita Cotrocenilor, nu va putea ocoli un consistent moment al decontului.
Prin urmare, era conștient că tot ceea ce îi mai rămâne de făcut este de a găsi unghiul care să îl avantajeze. Ați auzit, probabil, că îmbrăcămintea de culoare închisă, preferabil neagră, te face întotdeauna mai suplu… într-adevăr, numai în ochii celorlalți.
Ei bine, ceva de genul ăsta a încercat și Ponta joi, când și-a luat inima-n dinți și a vorbit, cu tot aplombul, despre plagiat.
Spiritelor simple, li s-a adresat făcând trimitere la o decizie a instanței supreme din luna martie, care a stabilit că Victor Ponta nu trebuie cercetat de către procurori pentru celebrul plagiat.
Ca atare, ne transmite premierul, rămâne în aer acuzația denunțătorilor (Adrian Papahagi, Mihail Neamțu și Augustin Ofițeru), cum că în lucrarea "Răspunderea în dreptul internaţional umanitar", ce-i are ca autori pe Victor Ponta şi Daniela Coman, "un număr de 113 pagini nu constituie o operă de creaţie originală proprie, ci reprezintă o însuşire frauduloasă a produsului de craţie intelectuală a patru autori".
Și cu asta pune punct.
Însă, rețineți, da?
În ciuda faptului că avem de-a face cu un banal de vinovat copy-paste, din punctul de vedere al șefului Guvernului e musai să distingem între două lumi complexe și tot atâtea explicații indecent de întortocheate: una instituțională, alta personală.
Victor Ponta, în interviul dat joi ziarului Adevărul:"Cea instituţională este următoarea: cei care mă acuză de acest lucru sunt în acelaşi timp cei care vorbesc despre statul de drept şi despre cât de importantă este decizia. Eu am o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care mă absolvă de această acuzaţie. Mai mult decât atât nu pot decât să mă duc, nu ştiu, la Tribunalul de la Haga. Deci, strict instituţional acesta este răspunsul meu".
Așa e, justiția a pus punct acelui capitol.
Însă, ceva urât mirositor și greu tot mai plutește în aer: practic, lipsește pronunțarea pe fond.
Coborând acum în celălalt tărâm, sugerat de către prim-ministru și definit de acesta ca unul al personalului, ne vom putea ușor da seama de importanța plagiatului în viața sa politică.
"Al doilea răspuns, care e cu caracter personal: sunt acuzat de ceva ce am făcut rău, am greşit în urmă cu 16 ani. Dacă omoram pe cineva, după 16 ani cred că eram pus în libertate. Cred că am plătit preţul politic, moral. M-a afectat foarte tare, aş minţi să spun că nu m-a afectat tot acest scandal şi acuzaţia aceasta repetată. Am o întrebare: cam câte zeci de ani trebuie să plătesc pentru ceva ce, sigur, justiţia a zis că sunt nevinovat, dar o parte a opiniei publice mă consideră vinovat?"
În opinia mea, este mai mult decât evident că Victor Ponta recunoaște ceea ce a negat atâta amar de vreme: că, totuși, ceva de prost gust s-a întâmplat în tinerețile lui academice.
Speră însă că, abordând lacrimogen această pată pe care a lăsat-o nu doar pe fruntea sa, ci și pe obrazul științei românești a Dreptului, își va adăposti capitalul electoral printr-o nemeritată umanizare în ochii publicului căruia i se adresează.
Cu un patetism rostit ca la citirea de pe prompter, Victor Ponta ne transmite că scandalul l-a „afectat foarte tare”, dar și că a avut parte de un tratament chiar mai nemeritat decât un criminal.
Asta da impertinență!
Dar, na, omul vrea să câștige niște alegeri prezidențiale, deci, cum s-ar spune, va da totul în teren.
Victor Ponta nu vorbește și de modul în care a fost tranșat, „instituțional”, scandalul de plagiat, iar asta până la momentul martie 2014.
Dacă sinceritatea sa nu ar fi fost jucată ca la păcănele, premierul ar mai fi trebuit să își exprime și regretele eterne pentru modul în care levierele sale din Guvern, precum ministrul Educației de la acea vreme, Liviu Pop, au desființat pur și simplu instituțiile-cheie implicate în gestionarea plagiatelor din lumea academică.
Ar fi trebuit să-și ceară scuze pe sute de pagini pentru modul în care s-a deraiat de dragul său, ori de frica lui de la principii de un izbitor bun simț.
În fine, ar fi trebuit să ne explice cu subiect și predicat cum l-ar putea considera cineva garant al Constituției (pentru că ăsta e unul dintre rolurile fundamentale ale președintelui țării), din moment ce a încurajat destructurarea unor instituții ale statului, într-o chestiune în care avea un cras interes particular.
A ratat șansa asta și imediat după dezvăluirea cazului de plagiat, a ratat șansa asta și când a dat, joi, interviul în care s-a afișat lumii ca prezidențiabil.
De ce l-ar crede cineva când el însuși se contrazice, de ce am pune preț pe asemenea explicații, indiferent de numărul planurilor pe care premierul și echipa sa de imagine consideră că este necesar să le proiecteze?
Nu în ultimul rând, mă mai gândesc la ceva.
Acest al doilea plan pe care sunt suprapuse justificările, planul personal, nu pregătește oare terenul pentru alte schelete care zac de ani în șir în dulapul lui Victor Ponta?
Spune premierul că, asta e: ce a fost acum 16 ani, a fost acum 16 ani!
Măi, să fie!
De data asta, s-a referit strict la plagiat.
Dar data viitoare… Data viitoare, cine știe, poate va exploda altceva.
Să nu uităm că Victor Ponta își datorează ascensiunea fulminantă perioadei în care Adrian Năstase se simțea faraon.
La vremea respectivă, actualul premier l-a dublat pe fostul premier din poziția de șef al Corpului de Control al Guvernului.
Or, în cel mai corupt Executiv de după 1989, instituția condusă de Victor Ponta a reușit „performanța” de a descoperi zero șpăgi la nivel înalt, scoțând la lumină, la fel, zero contracte dubioase pe bani publici.
Să nu mai vorbim de modul în care, tot în acea perioadă de tristă amintire, se cununau una pe alta justiția cu politicul și viceversa. Poate cel mai nerezolvat, cel mai trist și cel mai răsuntor caz de atunci s-a numit “cazul Panait”.
Asemenea fantome ale trecutului nu au primit o rezolvare la vremea lor.
Nu o vor avea nici azi, în imediat, pentru că sunt dosare complicate, necesită timp.
Pe termen scurt, tot ce poate face, mai ales un candidat la alegerile prezidențiale, e să apese până la podea pedala lacrimogenă.
În cazul plagiatului, Ponta a recurs deja la acest artificiu.
L-a numit planul „sentimental”.
Dar cursa e lungă.
