Ce legătură există între scandalurile-monstru apărute în ultima vreme în spațiul public românesc și pericolele care stau să treacă frontiera care ne desparte de spațiul post-sovietic? Una mare, directă, evidentă.
Nu cred că se aștepta cineva ca, la un moment dat, vintrele sistemului corupt să nu se reverse de-a binelea în spațiul public. Odată ce numărul sulițelor aruncate în corpu-i gigantic a devenit suficient de mare, iar aruncătorii lor îndeajuns de eficienți era o chestiune de timp să se ajungă la asta. Burta nu mai putea să nu cedeze.
Sigur, la prima vedere, spectacolul e unul indigest, dar munca de igienizare presupune tocmai un contact vizual, adesea și olfactiv, cu mizeria.
Înseamnă s-o cauți în toate cotloanele, să te uiți direct la ea (pentru a-i evalua volumul, greutatea), să rămâi în picioare suportându-i putoarea, apoi, evident, s-o strângi grămadă și, pasul final, să o înlături. Abia după aceea începi să te bucuri de realitatea din spatele ei, din spatele mizeriei, dar nici măcar atunci o minte responsabilă nu o va ține dintr-o beție într-alta.
După linia de Finish urmează alta de Start.
Pentru a nu fi iarăși invadați până la gât de gunoaie, va deveni obligatorie asumarea unui proces cotidian, repetitiv, uneori frustrant, de identificare și curățare rapidă a locului. Zi de zi, oră de oră, pe termen lung.
De aceea, zic, știu că în perioada asta miroase rău de tot în spațiul public românesc, observ și eu că deșeurile se ridică la suprafață într-un ritm copleșitor (multe deodată și cu mare viteză), dar tocmai acest lucru este, în esență, un semn bun.
E semnul că se face totuși curățenie. Mai mult decât atât, e semnul că s-a intrat în faza destul de avansată, cea de strângere a mizeriei în grămadă.
Urmează aruncarea ei la ghenă și, apoi, transportul spre locul special amenajat depozitării pe termen lung, departe, în afara agorei.
Încă e muncă de rob la orizont, dar, din spate privind, s-au făcut progrese.
Chiar dacă e natural, în această etapă, să-ți vină a duce mâna la nas și a o lua la sănătoasa pe furiș, lăsându-i pe „ceilalți” să termine treaba murdară, ar fi o eroare fundamentală. Generațiile următoare ne-o vor reproșa, fiți siguri.
De ce?
Pentru că acum, mai mult ca oricând de când a început igienizarea, e nevoie de toate perechile de ochi disponibile, pentru a scotoci ungher după ungher, pentru a nu lăsa ceva să scape.
Corupția nu a fost niciunde restrânsă la un nivel benign fără a se lăsa cu scandaluri-monstru și, eventual, fără a fi desființate câteva mituri.
România nu putea face excepție.
Cel mai important, acum, este ca treaba murdară să continue, să fie dusă până la capăt, pentru că numai astfel instituțiile vor deveni cu adevărat funcționale și, în pas cu ele, rezistența statului român la factori de stres externi – consolidată.
Nicicând în ultimii 25 de ani slăbiciunile interne nu au constituit o amenințare mai acdcentuată la adresa siguranței naționale.
Or, ce ar însemna ca un moment de maximă incandescență pe plan regional – care se poate ivi oricând, având în vedere dinamica doctrinei Putin de încercuire a democrației europene – să ne prindă cu instituții șubrede și un sistem politico-economic gata oricând de trădare în schimbul mai multor bani și a sporirii influenței sale?
În loc să aștepte cu mâna întinsă ajutorul partenerilor strategici, România își este sieși și le e lor datoare să se întărească prin efort propriu, căci anii care vin nu se anunță pentru Europa și, în particular pentru regiune, deloc simpli, cu atât mai puțin roz.
În Ucraina, la câteva sute de kilometri de noi, este război în toată regula.
Rusia a invadat-o militar, iar în ultima vreme nici Armata Roșie de rit nou, dar nici propaganda Kremlinului nu se mai chinuie să mascheze implicarea directă a trupelor moscovite și livrările nemijlocite de armament pentru eufemistic numiții „rebeli pro-ruși”.
Și asta, cel mai probabil, nu neapărat pentru că Putin este grăbit să obțină în sud-estul ucrainean o victorie de etapă (atenție, de etapă, nu finală!), ci pentru că faza în care s-a intrat îi dictează necesitatea transmiterii unor maesaje clare că El e acolo, nu altcineva, și că e dispus să ducă jocul cu Occidentul foarte departe.
Sigur, nici Putin însuși nu e scutit de unele constrângeri, de unele presiuni, care îl fac în ultima vreme să zâmbească ceva mai nervos decât de obicei.
Dar avantajul lui este că împunsăturile vin, pentru moment, dintr-o singură parte – economia națională. Ea, economia rusă, e singura victimă evidentă pe care Kremlinul o înregistrează până acum în războiul cu Ucraina și în șahul sau mai larg cu Vestul, căci de proprii militari, morți pe teritoriul scăpat de sub controlul Kievului, chiar nu-i pasă.
Clar, de teama de posibile tensiuni sociale interne, pe fondul unui dezastru economic ce s-ar putea accentua în viitorul apropiat (dar pe care unele motoare ale UE nu și-l prea doresc, din rațiuni ce țin de interesul propriu), dictatorul moscovit se grăbește să își asigure un coridor terestru spre Crimeea.
Ar fi mai ieftin și, strategic, mai convenabil decât un pod adus plocon de oligarhii care-i cunosc biciul, dar care, în același timp, continuă să-i adore morcovul.
De partea cealaltă, prelungirea doctă și la nesfârșit a discuțiilor privind oportunitatea unui ajutor militar pentru Ucraina nu doar că trădează o oarecare inconsistență la nivelul mesajului comun occidental, dar îi oferă lui Putin timp prețios pentru a-și urmări planul general, pentru a intensifica presiunea pusă pe Kiev, pentru a-și vinde mai scump pielea la momentul la care, inevitabil, se va fi ajuns la un acord de respiro SUA-UE-Rusia.
Față de momentul înțelegerilor de la Minsk (înțelegeri pe hârtie, căci în teren n-au fost nici o clipă respectate), armata regulată a Rusiei și cea nerecunoscută oficial de către Rusia au apucat să își extindă controlul cu aproape 1500 de kilometri pătrați.
În contextul unui viitor acord de încetare a ostilităților și înghețare a conflictului, avantajul rușilor lui Vladimir va fi net mai mare decât dacă un asemenea document ar fi fost semnat acum două-trei luni.
Timp, asta caută Putin să câștige acum în fața ucrainenilor și a aliaților lor, pentru că timpul în plus îi aduce teritorii în plus și complicații geopolitice în plus.
Europenii și americanii înțeleg și ei foarte bine despre ce e vorba, dar problema lor e la nivel de sincronizare și hotărâre.
Sincronizare și hotărâre de care depinde demersul comun de a împinge câinele turbat de la Kremlin în spațiul de carantină în care ar fi trebuit și în care ar fi putut fi plasat mult mai demult, dacă discursul și acțiunea Vestului ar fi conținut acele elemente care să-l facă pe Putin să se îndoiască nițel de invincibilitatea sa.
În ultimele zile, liderii SUA, Germaniei, Franței, UE au început un balet grăbit pentru a ajunge la o soluție, și ea rapidă, de dezamorsare limitată a războiului declarat, pe tăcute, de către Rusia Ucrainei.
Disperarea șefilor de state și de guverne occidentali e de înțeles, problema e, însă, că orice acord care ar putea fi încheiat nu va fi decât unul de înghețare a conflictului.
Or, asta e victoria de etapă pe care Putin și-o dorește, de care se apropie, dar și singura la care ar fi putut, în condițiile actuale, aspira.
E o formulă prin care va câștiga, din nou, timp, obținând în același timp și teritorii, pentru că orice metru pătrat de Ucraină ieșit de sub controlul Kievului reprezintă un metru pătrat intrat, de facto, sub controlul Moscovei. Un control intermediat, nu direct, dar un control.
Un control pe care Putin, în ciuda a ceea ce cred idioții utili ai războiului ruso-ucrainean, îl va exercita într-un mod pervers – în principal prin intermediul mafiilor care vor lua, inevitabil, naștere în spațiul respectiv.
Aceasta, apariția respectivelor mafii, va constitui ea însăși o amenințare distinctă și suplimentară la adresa Occidentului.
Un asemenea spațiu va fi dominat, strategic, de serviciile secrete rusești și controlat, tactic, de rețele mafiote de trafic de arme, persoane, droguri și crime la comandă.
Potențialul lor crimonogen transfrontalier nu va trebui subevaluat, iar din acest punct de vedere România, ca țară situată în buza conflictului, trebuie să fie pregătită pentru o provocare majoră în plus.
De unde și urgența ca instituțiile statului român, în primul rând cele de forță, să fie cât de mult posibil asanate, iar clasa politică presărată cu cât mai multe filtre capabile să limiteze numărul sabotorilor din interior.
Fără putință de tăgadă, Putin, pe care societatea rusă nu are capacitatea să-l miște prea curând de la putere, cel puțin nu în absența unui crah economic masiv, ori a unei amenințări externe copleșitoare, mai are la dispoziție și arma așteptării.
Nu-l costă nimic ca după o eventuală înghețare a conflictului pe care l-a provocat în Ucraina să facă o „pauză activă”, până în perioada de campanie electorală din statele-cheie ale UE, precum Germania sau Franța, și să acționeze din nou în forță atunci.
Va putea miza pe lipsa de apetit a politicienilor aflați în campanie de a le promite alegătorilor, în loc de o viață mai bună și mai liniștită, atragerea lor într-o confruntare și costisitoare, și depersonalizată.
Mai mult, și foloseam mai sus termenul „pauză activă”, Putin va avea la dispoziție suficient timp să vitaminizeze forțele de extremă dreaptă și stângă din țări ca Franța, Italia, Marea Britanie, Germania sau Spania, pentru a le facilita drumul spre vârful deciziei din țările de origine.
În Grecia a reușit maiestuos, dar, sigur, Grecia e un caz aparte.
În Franța, de pildă, lucrurile par a merge strună din această perspectivă, așa că războiul hibrid pe care-l duce deja cu Occidentul și NATO, nu doar cu Ucraina, va fi de-a dreptul hibrid, cu rezultate potențiale pe măsură de hibride.
În același orizont de timp va putea spera și la o întoarcere totală a armelor în Republica Moldova, unde jocurile de culise ale actorilor politici și mediatico-”civici” pro-ruși au reușit să diminueze șansele unei coaliții guvernamentale pro-europene lipsită de echivoc.
Pentru România, un asemenea scenariu nu ar însemna decât sporirea riscurilor de securitate, din acest punct de vedere urgența consolidării instituțiilor și a asanării vieții politice devenind de câteva ori mai necesară decât în prezent, când este deja vitală.
Ca atare, dacă e să privim într-o perspectivă mai largă, mirosul fetid din spațiul public romănesc de azi aduce subit mai degrabă cu o aromă discretă, pur le connesseurs, de trandafiri.
Așa stând lucrurile, suflecarea mânecilor pentru a trata în mod eficient problema mizeriei, ne-a rămas, zic eu, unica opțiune rațională.
