Oricum ai privi-o, înlăturarea lui Daniel Chiţoiu din Guvern e una dintre puţinele veşti bune ale începutului de an, fiind comparabilă cu soarta similară împărtăşită recent de Radu Stroe.
Bine conectat la Famiglia Ruşanu, extrem de apropiat de nucelul aflat pe val în interiorul PSD, de un oportunism feroce şi soţul unei doamne ale cărei scrupule pot fi numărate pe degetele de la o mână care a suferit deja unele amputări (vezi dosarul penal „Carpatica”), domnul Chiţoiu reflectă ceea ce este mai nociv din asocierea liberalilor cu social-democraţii: pervertirea totală a formaţiunii, iradierea dreptei şi transformarea unui partid istoric în inamic al statului de drept.
Cu toate că şi-a sacrificat ore de somn cu uneltirile şi ducerea la bun sfârşit a acestei crime perfecte, Crin Antonescu nu are şi un merit autentic în plecarea lui Daniel Chiţiu din Guvern.
La fel ca fostul vicepremier pe care l-a lăsat la cârma partidului cât a fost preşedinte interimar al României, liderul PNL a acţionat de fapt ca un sclav al propriilor ambiţii de putere. Iar ambiţiile i-au transmis că un moment ca ăsta nu trebuie ratat.
Şi nu l-a ratat, la fel cum nu a scăpat printre degete nici şansa imorală pe care i-a oferit-o tragedia din Munţii Apuseni. Atunci, accidentul aviatic soldat cu moartea a doi oameni a deschis drumul scoaterii din Guvern a lui Radu Stroe.
A fost un episod unic, în care ministrul de Interne a fost săpat de şeful său pe linie de partid (Crin Antonescu), dar a beneficiat de susţinerea până în ultima clipă a preşedintelui unui alt partid (Victor Ponta).
Deşi diametral opuse, atitudinile lui Antonescu şi Ponta s-au întâlnit, totuşi, în acelaşi punct: cinismul specific calculelor politice care merg paralel cu interesul naţional.
Au avut scopuri diferite, dar au recurs la aceeaşi metodă – tranformarea unei drame fără margini în mutarea de aur cu care să-i dea şah mat partenerului de guvernare.
Dar pentru că am scris despre toate astea la vremea respectivă, mă voi opri acum numai la cazul demisiei forţate a lui Daniel Chiţoiu.
Când spuneam mai sus că ar fi vorba de o crimă perfectă, aveam în minte pretextul care a declanşat ieşirea vicepremierului liberal din Guvern.
E vorba de ideea populistă ca ratele celor cu salarii de până în aproape 1700 de lei să fie susţinute de stat printr-o schemă care ar plasa pe umerii a milioane de contribuabili o povară suplimentară, iar pe economie o presiune nejustificată.
În ciuda faptului că a forţat scoaterea din joc a unui pion-cheie în conceperea şi punerea în operă a acestui plan, Antonescu nu a avut nici o clipă în minte atacarea problemei pe fond.
E drept, Klaus Iohannis a ieşit tactic din hibernarea sa sibiană şi a pus în discuţie caracterul discriminatoriu şi lipsa unor rădăcini de dreapta ale acestei pomeni, la care, trebuie menţionat, a fost complice însuşi guvernatorul Mugur Isărescu.
Totuşi, şi Iohannis, şi Antonescu s-au dovedit suficient de moi încât să nu atace frontal problema esenţială: încurajarea muncii, iar asta într-o Românie în care toată lumea vorbeşte sforăitor de importanţa creşterii economice, dar prea puţini sunt cei care consideră vitală impulsionarea competitivităţii şi a productivităţii.
Povestea e cât se poate de simplă: dacă liderul PNL nu ar fi fost îngrijorat că pierde teren în interiorul USL în faţa omologului de la PSD, dacă ar fi avut garanţia că, aşa cum se stabilise iniţial, va fi el candidatul USL la prezidenţiale şi dacă nu ar fi mirosit trădarea unuia ca Daniel Chiţoiu, atunci cu siguranţă ar fi găsit sofismul prin care să justifice el însuşi necesitatea şi oportunitatea subvenţionării ratelor pentru aproape un milion de oameni.
Nici nu ar fi fost o premieră.
Cum, însă, relaţiile din interiorul USL sunt mult mai precare decât le prezintă Gâdea la Sinteza zilei, şeful PNL a simţit că trebuie să acţioneze.
Şi, o spun cu toată responsabilitatea, nici pe Klaus Iohannis nu l-am mai fi văzut în ipostaza de joi, când se dădea de ceasul morţii că nu e corect şi nici de dreapta ca unii contribuabili să-şi cumpere televizoare pe credit, iar alţii să le achite respectivilo împrumutul.
Or, tocmai în asta constă marea problemă. Fix în această lispă de empatie a liberalilor cu realităţile economice şi sociale îşi are izvorul faptul că „economia e la pământ”, după cum recunoştea, tot joi, însuşi primarul Sibiului.
Da, acest lider cu mare vizibilitate al USL, mă refer deci la Klaus Iohannis, a pus joi acest diagnostic: „economia e la pământ”.
Şi a spus cu gura sa cuvintele pe care le-am pus între ghilimele după aproape doi ani de guvernare USL, o perioadă în care alianţa din care edilul ardelean face parte a avut, neîntrerupt, cea mai confortabilă majoritate parlamentară posibilă.
Dar cum ar fi putut să fie altfel, din moment ce de aproape 24 de luni toţi cei care compun USL au luptat pe numai trei fronturi: împotriva lui Traian Băsescu, împotriva statului de drept (pentru a acumula o şi mai mare putere) şi unii împotriva altora.
Grijile faţă de starea educaţiei şi găsirea unor soluţii adecvate pentru stimularea muncii nu au existat nici o clipă pe radarul actualei guvernări, iar creşeterea economică cu care ne îmbrobodeşte premierul produce în primul rând şomaj, iar în al doilea rând mituri.
Apropo de indiferenţa USL faţă de educaţie şi adecvarea pieţei muncii la realitate, observ că pe lista PSD pentru alegerile europarlamentare, Ecaterina Andronescu a primit un loc eligibil.
Ce o recomanda oare, în afara faptului că a fost mai credincioasă PSD-ului decât ar putea fi bisericii şi cel mai habotnic enoriaş care se înghesuie la moaşte, din moment ce Andronescu a venit cu „superba” idee de a deschide universităţile şi pentru absolvenţii de liceu care picaseră bacalaureatul la sesiunea din 2011? Adică pentru jumătate din totalul elevilor care au terminat clasa a XII-a.
Cât de convingător poţi fi atunci când spui că, vezi Doamne!, îţi pasă de şcoală, de rostul şi de rolul ei în societate, din moment ce promovezi o asemenea nulitate, după ce ani şi ani la rând i-ai lăsat pe mână portofoliul educaţiei de-a lungul câtorva guverne?
Dacă de la Victor Ponta nu mă aşateptam să critice o asemenea propunere, din moment ce cu acordul său fusese paraşutată pe doamna Andronescu pe lista respectivă, ar fi fost cazul ca măcar Crin Antonescu să îşi exprime surprinderea, stupoarea şi disperarea că aşa ceva se întâmplă.
Dar a tăcut.
Or, la fel a făcut şi când a apărut pe piaţă ideea ratelor cu rol de protecţie socială-electorală.
Pentru că, domnilor şi doamnelor, de duminică seara, când premierul spune că ar fi luat împreună cu liberalii această decizie, Crin Antonescu şi Klaus Iohannis au tăcut cu mare talent pe subiectul înjumătăţirii ratelor.
S-au trezit, în schimb, joi, după ce timp de câteva zile analiştii economici, o parte a presei şi reprezentanţi ai mediului de afaceri (cum a fost cazul preşedintelui Camerei de Comerţ Româno-Germane, de pildă, care a avut cea mai dură poziţie) au explicat cât de nocivă este o asemenea soluţie, generând totodată un curent cu totul şi cu totul neprielnic în spaţiul public.
Cu siguranţă că, pe lângă cele enumerate în paragraful de mai sus, a contat în calculul ieşirii lui Antonescu şi ideea, deloc greşită, că PSD va beneficia în proporţie de 99,99% de pe urma acestei decizii.
De altfel, măsura pare a fi croită exact pentru tipul alegătorului care i-ar urma pe social-democraţii români chiar şi într-un Mare Marş până la Beijing, cu tovarăşul Ponta în rol de ştiţi dumneavoastră cine…
În 2012, USL a preluat guvernarea după o tradare ca-n filme a unora dintre pedelişti, iar ulterior a condus România ignorând cu totul şi cu totul realitatea, graţie aportului decisiv al unor penelişti (respectivii pedelişti rămânâdu-le în continuare complici).
În 2014, unica grijă care îi macină fundamental pe liderii coaliţiei aflate la putere rămâne nu gestionarea problemelor reale din societate şi economie, ci suspendarea cetăţenilor cât mai aproape de universul norilor. Implicit, asta presupune o administrare eficientă a acestui imaginar, în speranţa că vorbele fac cât 1000 de imagini şi nu invers.
Din punctul acesta de vedere, Victor Ponta şi Crin Antonescu seamănă perfect. Uneori, însă, luptele pentru supremaţie (cazul Ponta), respectiv supravieţuire (cazul Antonescu) îi separă şi îi fac să pară inamici veritabili unul pentru altul.
De aici şi cedările tactice, luările sporadice de ostatici şi ameninţările subtile cu ruperea unilaterală a contractului care i-a adus la un moment dat împreună.
Din fiecare episod tensionat, fiecare parte iese tot mai slăbită, iar dacă privim panoramic vom observa că fiecare criză care se consumă la nivelul USL este mai mare decât cea precedentă. Urmând firul logicii, rezultă că fiecare moment de răscruce care va apărea în acestă relaţie (contra firii) dintre PSD şi PNL va avea o anvergură net superioară celor de până acum.
Cum nimic nu e absolut în lumea „pământeană” în care trăim, la fel, devine greu de crezut că luptele fratricide din USL vor putea să continue la infinit.
Fiecare îmbrâncire creşte intoleranţa unuia faţă de celălalt, pentru ca în final despărţirea să devină unica soluţie justificabilă şi raţional, şi emoţional.
Cazul Chiţoiu a mărit încă o dată miza şi a devoalat superficialitatea tuturor actorilor.
Nici PSD, nici PNL nu pot ieşi nevătămaţi din această experienţă, chiar dacă unii consideră că au repurtat o victorie decisivă în faţa celorlalţi.
Să avem în vedere un lucru: provestea asta cu înjumătăţirea ratei la bancă pentru aproape un milion de oameni, pentru ca restul să fie subvenţionat de alte trei milioane de persoane va produce complicaţii dincolo de graniţele USL.
Gravitaţia acestei găuri negre a apucat să atragă nu doar câteva partide colonizate de populişti şi un ministru care şi-a făcut calcule greşite, ci şi două instituţii de importanţă majoră: FMI şi BNR.
Or, responsabilii Fondului şi ai Băncii Naţionale văd acum că, după numai câteva zile de când au furnizat ei înşişi argumente pentru această măsură, tocmai cei care veniseră cu ideea se bat unii cu alţii, ca hienele pentru o fleică de antilopă gnu.
Şi din acest motiv am toate motivele să cred că episodul Chiţoiu va trece zilele următoare în plan secund, iar problemele USL cu creditorii internaţionali şi chiar cu cei locali, ai căror şefi fac în orele astea jocuri îndoielnice, se vor acutiza în perioada imediată.
Bineînţeles, în continuare nu va fi timp şi pentru dezbaterea autentică pe care această nouă criză din USL, cu reverberaţii evidente asupra economiei, o redeschide: totuşi, cum stimulăm munca în România?
