Într-o ţară în care o parte consistentă a spectrului politic, unele ONG-uri şi mass-media de partid au acuzat non-stop existenţa preşedintelui-jucător, considerat de respectivii blestem pe umerii poporului, puţini actori publici au fost, totuşi, în mod real îngrijoraţi de absenţa constantă din viaţa cetăţii a celui mai important dintre jucători – cetăţeanul.
Ignorat de unii, descurajat de alţii şi niciodată consultat cu adevărat, cetăţeanul român a constituit în ultimii aproape 25 de ani cea mai mică grijă a traficanţilor de influenţă din politică, a magistraţilor şpăgari, a miliardarilor de carton, şi a jurnaliştilor care scriu la comandă, pe sume care-i transferă în ligi superioare.
În marile jocuri, el nu a jucat aproape niciodată. Dar nici nu s-a băgat.
Dacă a fost vreo clipă considerat valoros şi chiar vital, tocmai de către cei care altminteri fac totală abstracţie de el, ei bine, asta s-a datorat perechii de calităţi naturale pe care cetăţeanul român, ca orice alt cetăţean modern, le are: de alegător şi de contribuabil.
Politicienii cu orizont îngust sau interese meschine, dar şi mafioţii tranziţiei l-au păstrat pe lângă ei doar pentru voturi şi bani, elementele primordiale şi simbiotice ale puterii în societatea de astăzi, cea de după 1989.
Căci înainte, în Epoca de Aur, cetăţeanul nostru reprezenta doar sursa de bani a Partidului şi rezervorul fără fund al Armatei Poporului. Nu era, la vremea respectivă, şi alegător, motiv, probabil, pentru care a şi dus-o atunci incomparabil mai greu decât îi e acum.
Rădăcinile acestei uluitoare neimplicări sunt complexe, nu există de ieri, de azi şi e greu de crezut că pot fi scoase şi înlocuite peste noapte.
Fapt pentru care, departe de a mă aventura pe tărâmul mişcător al unor explicaţii care ne-ar întoarce inevitabil în timp, voi insista pe urgenţa adusă de prezent şi pe presiunea pe care ar trebui să o resimţim cu toţii din partea viitorului.
Cum situaţiile de criză au demonstrat, indiferent de domeniu şi indiferent de epoca la care am face referire, că niciodată nu e prea târziu să cauţi drumul cel bun, aş conchide, scurt, că pentru cetăţeanul român a sunat al doisprezecelea ceas. Şi că, în ciuda timpului pierdut până acum, ar fi o crimă să mai piardă vremea şi de aici înainte.
Dacă va ignora alarma, va continua să fie ignorat, sfidat, redus la o non-existenţă lucrativă, numai bună de muls pe mai departe.
Şi, evident, cetăţeanul care doarme în fiecare dintre noi va rata şansa de a contribui la scrierea propriei istorii.
Pentru că asta se va şi întâmpla dacă apatia, lenea şi teama de asumare a unor responsabilităţi care transcend grijile domestice, specifice căminului, vor persista.
Sucombarea, fie şi în parte, a statului de drept îi neagă individului dreptul de a se implica în luarea deciziilor majore care-l privesc pe el şi comunitatea în care trăieşte.
Bineînţeles că, fie şi într-un atât de negru scenariu, lumea nu se va nărui cu totul şi nici România nu va dispărea de pe harta fizică, dar trebuie reţinut că traiul ăla mai bun la care, conform sondajelor de opinie, tot românul visează, şi e normal să o facă, vis va rămâne.
De altfel, este cu totul infantil să concepi bunăstarea, o viaţă plină de sens şi libertatea de a fi tu însuţi într-o ţară în care arbitrariul înlocuieşte domnia legii, baronul local devine icoană, statul capturează individul, populismul ajunge motorul politicilor publice, iar liderii cu tendinţe autoritariste îşi aservesc instituţiile.
Din nefericire, de la jumătatea lui 2012 şi până la acest început de 2014, democraţia hrănită cu sângele morţilor din decembrie ’89 a trecut prin experienţe comparabile, prin prisma potenţialului de destabilizare, cu mineriadele din anii ’90.
Oricât de asurzitoare a fost larma şi oricât de îngrijorătoare perspectivele unui succes al asalturilor repetate la adresa statului de drept şi a beneficiilor rezulatate din orientarea euro-atlantică, în România profundă s-a hibernat.
Pentru că străzile nu s-au umplut de oameni care să ceară socoteală puterii politice pentru abuzurile pe care le-a comis prin intermediul fascistoid şi comunistoid al modificărilor legislative şi întrucât Guvernul şi Parlamentul nu au fost bombardate de petiţii colective şi întrebări referitoare la intenţiile pe care le au, toate acestea le-au permis puternicilor zilei să menţină pe agendă, în ciuda unor paşi înapoi executaţi tactic, punctele principale ale Marelui Plan.
Mai mult decât atât, în lipsa unei reacţii consistente din partea populaţiei, aparatul de propagandă al USL şi-a putut permite să potenţeze mesajul că inacţiunea cetăţenilor României echivalează cu acceptarea de către societate, în ansamblul ei, a schimbărilor PE FOND avute în vedere.
Şi totuşi, atitudinea generală, caracterizată prin statul în casă şi ieşitul la iarbă verde şi grătar în cele mai fierbinţi momente ale democraţiei autohtone, contrastează în mod evident cu idealurile fiecărui individ al României de azi.
Idealuri care, formulate în termenii cei mai accesibili, sună astfel: *salarii ca în Occident sau măcar pe măsura costurilor reale ale vieţii din România; *fără şpăgi la doctori şi fără meditaţii costisitoare când ai copilul în şcoală; *să dispară pilele la angajarea în instituţiile de stat; *să nu mori cu dreptatea în mână, după ani în care ai fost plimbat de judecători, procurori sau avocaţi corupţi pe holurile instanţelor; *să nu-ţi mai fie furaţi banii din taxe şi impozite, prin direcţionarea lor către afacerişti conectaţi politic; *să poţi călători fără vize în Europa, SUA şi Canada; *să găseşti o şcoală bună şi o grădiniţă decentă pentru copilul tău; *să ai acces la un credit corect pentru o casă sau o maşină; *să-ţi poţi permite un concediu, fără să faci foamea un an întreg după aceea; *să primeşti o pensie normală şi pe măsura necesităţilor specifice vârstei (medicamente, asistenţă medicală, hrană adecvată); * să nu mori prematur din cauza subfinanţării programelor naţionale, să te poţi trata de cancer în condiţii umane sau, dacă vreţi, la standarde occidentale.
Înşiruirea de mai sus cuprinde un set de doleanţe elementare pe care şi le formulează fiecare cetăţean, indiferent de sistemul politic şi social în care are norocul sau nenorocul să trăiască.
E, prin urmare, valabil şi pentru cetăţeanul român. Indiferent de cine va fi întrebat, el va răspunde, la orice oră din zi sau noapte, că, da, o viaţă mai bună înseamnă suma ideilor de mai sus. Cel puţin.
Or, nu găsiţi, atunci, că s-a interpus o ruptură între lipsa lui de disponibilitate în a apăra valorile statului de drept, pe de o parte, şi satisfacerea nevoilor/dorinţelorelementare enumerate mai sus, pe de alta?
Tot raportat la înşiruirea cu pricina, nu este, oare, o făcătură, nu este, oare, o manipulare mesajul propagat de premierul României, de parlamentarii USL, de canale precum Antena 3, RTV, Dcnews sau Lumea Justiţiei?
Un mesaj tot mai profund anti-occidental, tot mai contrar valorilor democratice autentice şi care, pe deasupra, mai este însoţit de acţiuni, de fapte în acest sens.
Atunci când, dat fiind contextul actual, tot mai mulţi se lasă momiţi de referirile romanţate la nemaipomenita ascensiune a Rusiei sau a Chinei, sau se îndrăgostesc de testosteronul unor lideri ca Vladimir Putin sau Li Keqiang, cum altfel pot fi aduşi cu picioarele pe pământ decât întrebându-i dacă îşi doresc cu adevărat să şi trăiască precum rusul sau chinezul de rând?
Atenţie, ca un rus sau un chinez de rând, nu ca un individ din clasa conducătoare, care, la fel cum se întâmpla şi la noi pe vremea comuniştilor, are o calitate a vieţii mult susperioară celor mulţi!
E clar însă că marea problemă în România de azi este aceea că oamenii nu fac sau cel puţin nu pare că fac o legătură direct între cadrul şi ceea ce se poate face în acel cadru, între principii şi aplicabilitatea lor, între noţiuni teoretice elementare şi practică.
Şi, totuşi, e de datoria fiecăruia să caute, dar şi să înţeleagă această relaţie de interdependenţă. E o datorie faţă de sine însuşi a fiecăruia dintre noi ca, în condiţii de pace şi (încă) de libertate de exprimare şi de gândire, să se raporteze critic la promisiunile şi faptele politicienilor, e spre binele nostru să sintetizăm adevărul folosind mai multe surse de informare.
În esenţă, în asta a şi constat o parte din recentul mesaj al adjunctului secretarului de stat al SUA, Victoria Nuland, atunci când, aflată la Bucureşti, i-a îndemnat pe români să-şi protejeze instituţiile, să apere justiţia.
Da, emisarul Washington-ului a venit în România pentru a transmite mesaje ferme şi a făcut-o în primul rând în calitate de reprezentant al intereselor cetăţenilor americani.
Dar de aici până la a interpreta escala-fulger a doamnei Nuland la Bucureşti ca pe o ingerinţă a Americii în politica internă a României este semnul unei îndoielnice înţelegeri a relaţiilor internaţionale sau o dovadă de rea-credinţă.
Într-adevăr, dat fiind jocul global în care este angrenată o mare putere precum SUA, stabilitatea şi parcursul euro-atlantic fără sincope al României sunt de interes strategic pentru Casa Albă, iar prezervarea statului de drept le facilitează americanilor menţinerea contactelor ilateral la un nivel corespunzător.
Ne doare asta? Dar de ce? Căci sănătatea statului de drept de aici le este benefică nu doar americanilor, în primul rând românilor de rând.
Poate că lumea lui Dragnea, Năstase, Ponta sau Voiculescu ar fi “mai bună” fără această fiţă occidentală, dar pentru celelate 20 de milioane de români care ar vrea să trăiască aşa cum trăiesc neamţul sau americanul de rând ar fi un dezastru.
Să nu scăpăm, însă, din vedere faptul pragmatismul face legea în relaţiile internaţionale, axioma asta nefiind o necunoscută nici la Washington, Bruxelles, Berlin sau Londra, dar nici la Moscova sau Beijing.
Prin urmare, mă aştept ca pe parcursul lui 2014 cancelariile occidentale să facă tot ce se poate pentru a bloca derapajele politicienilor de la Bucureşti, dar dacă societatea românească nu se va implica în mod solid, de la 1 ianuarie 2015 sunt şanse mari să treacă la planul “B”.
Cum va arăta el? Ei bine, nu dau eu răspunsuri detaliate la ghicitori geostrategice, dar, în mare, românii şi-au putut face o idee când s-a pus în mişcare pactul de coabitare dintre preşedinte şi premier.
A fost, tot aşa, o formulă de avarie, un plan “B”, o soluţie negociată cu toate părţile pentru a asigura o minimă funcţionalitate statului român şi pentru a amâna un deznodământ nefericit, cel puţin până la alegerile prezidenţiale din 2014.
A fost o formulă născută din pragmatismul occidentalilor, al lui Traian Băsescu şi al lui Victor Ponta, pe de o parte, şi din perspectiva votului de la parlamentarele din 2012.
A fost o formulă care a respectat interese externe, interese de grup şi dreptul alegătorilor de a se exprima cum vor la urne, dar la care lipsa de implicare a cetăţeanului român în păstrarea pe linia de plutire a instituţiilor statului de drept a contribuit decisiv.
Tot aşa, dacă demolatorii statului de drept nu vor întâlni o opoziţie relevantă din partea cetăţenilor români şi, ca atare, îşi vor continua neabătuţi drumul în istoria care se scrie acum, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană vor continua să-şi protejeze, cum se va putea, interesele lor în regiune.
Pentru că, da, interesele cu pricina vor exista şi după 2014.
Doar că, văzând că nu au cu cine colabora aici pentru consolidarea democraţiei româneşti, vor ajunge să pună pe plan second prezervarea statului de drept şi se vor plia pe situaţia dată.
Asta însemnând că vor aştepta cu răbdare reîncarnarea valorilor occidentale în noua Românie, iar până atunci, pentru a-şi securiza agenda strategică, vor dialoga cu puternicii zilei.
Sigur, din tot acest târg principalul perdant va fi cetăţeanul care-şi dorea salarii occidentale, un sistem de sănătate ca în Germania, şcoli ca în Anglia, o justiţie ca în America, etc., etc.
Aşa cum au spus-o şi americanii, şi oficialii europeni în numeroasele intervenţii, principalul jucător în decizia privind drumul României de mâine este poporul român, iar responsabilitatea pentru succesul sau eşecul personal îi revine în întregime.
Cam aşa s-ar traduce zisul “intervenţionism” al UE şi SUA în politica internă ţării noastre.
Sigur, populaţia mai are o rezervă de timp în care să se tezească din apatie sau cum s-o numi boala care o ţine la pat în timp ce felcerii statului de drept îşi văd nestingheriţi de vivisecţiile legislative.
Pentru moment, singura veste excelentă, apropo de trezirea la realitate şi de curajul asumării unor poziţii ferme, vine din interiorul sistemului de justiţie.
V-aţi fi imaginat acum doar câţiva ani că sute de procurori şi judecători vor începe să-şi sfideze şefii, că vor începe să ia deschis atitudine, folosind căile legale şi procedural în vigoare?
Peste 90 au fost numai judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care au contestat la Curtea Constituţională nenorocirile legislative operate în “Marţea neagră”.
Dar, iată, Inspecţia Judiciară, plenul CSM, procurorii din DNA, magistraţii de la IICJ, inspectorii ANI dau acum consistenţă opoziţiei la mutilarea statului de drept de către un corp de politicieni iresponsabili.
Iată că premierul este pus la zid de însăşi şefa Îanltei Curţi, Inspecţia Judiciară nu se jenează să spună public că Victor Ponta a lovit în plex magistraţii, DNA nu se opreşte din anchetarea polticienilor cu greutate, iar morişca ANI toacă neîncetat conflictele de interese şi incompatibilităţile aleşilor.
Iar toate astea în timp ce însuşi Procurorul General îşi serveşte ca la restaurant şeful politic.
Deşi esenţială atitudinea acestor actori care dau viaţă ideii de reform a justiţiei, fără suport popular ei nu vor rezista pe termen lung sau, în cel mai bun caz, efectele acţiunilor lor vor ajunge să fie tot mai limitate.
Cine nu se va trezi azi, degeaba se va plânge mâine.
Pentru o bună perioadă de timp, vocea cetăţeanului-nejucător, oricât de gâtuită de ciudă sau de frustrare ar fi, pur şi simplu nu va mai conta.
