Fara discutie, unul dintre cele mai importante evenimente ale anului a fost prezentarea Raportului Comisiei Europene, raport in care este recomandata intrarea Romaniei in UE la 1 ianuarie 2007. Momentul a fost un prilej pentru majoritatea liderilor politici de a anunta poporul ca in dimineata de 1 ianuarie 2007 se vor trezi cu aceleasi pensii si salarii ca in ultima zi din 2006, ca aderarea nu este sinonima cu integrarea si numai daca muncim avem crestere economica, ne dezvoltam, ne cresc veniturile si, implicit, bunastarea personala.
Intrebarile care se pun in mod firesc din acest moment sunt: cum trebuie sa muncim (vorba cantecului: “Nu de munca ne temem, ci de vesnicia ei”), cat va dura dezvoltarea si cand vom avea un nivel de trai mai bun. In ceea ce priveste prima parte a problemelor, important va fi nu cat muncim, ci cum si, mai ales, unde o vom face. Toata lumea vorbeste despre importanta fondurilor comunitare si a capacitatii de absorbtie a acestora. Sigur, ele sunt necesare, dar nu si suficiente. Ele rezolva doar o parte a problemelor, dar in nici un caz pe toate. Exista o veche lege a economiei care spune ca, daca industria prelucratoare nu creste cu peste 3% intr-un an, cresterea economica a unei tari este in pericol – iar Romania se apropie ingrijorator de acest prag. Cauza este performanta slaba a sectoarelor-cheie, cu ponderi importante la export. In schimb, alte sectoare, care, potrivit analizelor de specialitate, ar trebui incurajate, nu au fost bagate in seama: masinile electrice, tehnica de calcul si echipamentele de telecomunicatii, mijloacele de transport. In Romania nu s-a dezvoltat nici unul dintre acestea. Cu o singura exceptie: investitiile realizate de o multinationala din domeniul auto. In rest, nu avem firme puternice, filiale ale multinationalelor care sa impinga in fata aceste domenii. Tara noastra a pariat si pe cateva sectoare care, in prezent, pot fi considerate “necastigatoare”, raportat la competitivitatea lor pe plan extern, mai ales in relatiile cu Uniunea Europeana. La textile, imbracaminte si pielarie-incaltaminte, socul concurentei produselor chinezesti i-a adus in pragul falimentului si pe producatorii autohtoni, si pe cei din UE in egala masura. La randul ei, industria alimentara si de bauturi prezinta o situatie paradoxala: este bine “infipta” pe plan intern, dar are performante aproape zero la export.
Cu alte cuvinte, se pare ca spre aceste zone ar trebui sa se indrepte eforturile noastre, munca pe care o invoca politicienii. Iar, odata dezvoltate aceste sectoare, va putea fi rezolvata indirect si problema fortei de munca rurale, care va migra spre mediul urban dupa aplicarea Politicilor Agricole Comune.
Tot cu ocazia Raportului Comisiei Europene, premierul Calin Popescu Tariceanu le-a vorbit romanilor si despre faptul ca, la noi, PIB-ul creste cu 7%, iar in UE cu doar 1-1,5%, lucru care “se traduce destul de rapid in cresteri de salarii, in cresteri de venituri la buget”. La randul sau, presedintele Traian Basescu asimila acest “rapid” datei de 31 decembrie 2008. Din pacate, statisticile UE sunt ceva mai pesimiste si arata ca vom avea nevoie de 20 de ani pentru a atinge nivelul de dezvoltare comunitar si, implicit, bunastarea de acolo. Oricum, nu termenele conteaza, ci daca peste acesti, sa zicem, 20 de ani o buna parte dintre romanii care nu-si permit astazi multe lucruri le vor putea avea. Daca vor putea manca zilnic carne, nu la doua zile, ca acum; daca isi vor permite sa cumpere haine si piese de mobilier noi sau daca isi vor putea plati o vacanta de o saptamana departe de casa. Nu stim cati vor trai mai bine. Stim doar ca numai cei inteligenti si competitivi vor avea de castigat.
