Pentru ca nu vrem sa tinem minte trecutul avem mereu surprize. E o surpriza ca securitatea recruta informatori din randul copiilor. Daca am fi fost atenti sau am fi tinut minte, am fi gasit in Soljenitin un adevar chiar mai zguduitor: ca in Gulagul rusesc erau detinuti copii de 12 ani, ba chiar cineva ii marturiseste marelui rus ca a vazut unul de 6 (!) ani. O sa spuneti ca asta se intampla in Rusia Sovietica si ca in Romania, orisicatusi… Asa e, aici varsta pentru puscarie se mai “ridica”: 14-15 ani. Iar puscaria pentru cei aflati in libertate cum se cheama? Simplu: angajament la securitate. Asadar, faptul ca niste copilasi erau stimulati sa-si toarne parintii sau colegii nu mai e atat de uimitor. Cu atat mai mult cu cat chiar in ziarul nostru au aparut informatii in acest sens, inca in mileniul trecut (1999). Dar cine sa le ia in seama? Pe-atunci, liderii de opinie ne indemnau sa uitam trecutul si sa privim inainte spre viitor. Daca ar fi agatat si epitetul ornant “luminos” de viitorul asta, am fi simtit fiorul acela inefabil al continuitatii. Noi, cei care am trait o viata cu “viitorul luminos” in fata, mereu mai in fata, mai departe, mai iluzoriu…
Asa, pregatindu-si schimbul de maine al turnatorilor, regimul comunist isi asigura supravietuirea chiar dincolo de moarte, pentru ca toata pegra morala pe care o insufla si o crea urma, oricum, sa supravietuiasca, prin forta imprejurarilor.
Avem mereu surprize ca si cum am fi o societate intreaga bolnava de Alzheimer. Nu se spune ca avantajul bolnavului de Alzheimer este acela ca afla mereu lucruri noi? Un banc sinistru, desigur. Dar mult mai sinistru e bancul asta: ca ne comportam de parca am fi, in bloc, bolnavi de boala uitarii. Dar uneori memoria si-o pierd sau vor sa si-o piarda oameni la o varsta deloc potrivita pentru asa ceva. Or, si asta e un efect al “educatiei” impuse pe toate caile de statul comunist. Unul dintre modelele morale comuniste era un biet copil rus, Pavlik Morozov, care-si turnase tatal sau bunicul ca incearca sa doseasca niste grau, salvandu-l de la cotele obligatorii catre statul bolsevic, in 1932. Dupa ce taica-su ori bunica-su a ajuns in lagar, satenii l-au ucis, el devenind erou (cand, de fapt, era o victima a regimului); parca vad cartea cu coperte, lucioase pentru acele vremuri, care ne indemna sa facem ca el. Asta era catehismul micului comunist, de la asta trebuie sa pornim atunci cand ne miram de una sau de alta. Ca un lider de opinie – deocamdata numai unul, dar s-ar putea sa mai urmeze si altii, daca nu cumva, ca de atatea ori in Romania, lucrurile se vor opri aici, si asa mi se pare – a turnat si el, a semnat un angajament, student fiind, dupa care si-a turnat prietenul cel bun. Ar fi interesant de vazut ce e prin dosarele tuturor acelor profitori ai comunismului, din presa acum, ca ar fi venit randul acesteia, ale tuturor acelora care se plimbau alaturi de conducatori sau chiar de echipe de fotbal, degeaba incearca unii dintre ei sa spuna ca e o prostie. E o prostie, asa cum o prostie e ca un sef de agentie comerciala romaneasca, socialista, in strainatate, ar fi avut relatii mai stranse decat restul lumii cu securitatea. Sunt prostii pentru cei care au interesul sa se creada asa ceva. Si sunt destui cetateni care, si ei din interes, pot mima convingerea ca asa este, ca acestia sunt curati.
Asta e tema obsesiva a tranzitiei fara sfarsit, “a fost sau n-a fost?”, cum se cheama si un film romanesc premiat pe la Cannes. Intai ne-am intrebat daca a fost sau n-a fost revolutie, acum daca au fost sau n-au fost securisti, turnatori etc. toti acesti propovaduitori ai democratiei. Maine?
