Ultimele doua tragedii petrecute in minele romanesti, cea de la Baia Noua, unde doi ortaci au fost ingropati de vii in subteran, si cea de la Lupeni, cu alti trei intoxicati cu monoxid de carbon, a readus in actualitate o problema inca nerezolvata de statul roman. Industria miniera ramane cea mai neperformanta ramura a economiei, in ciuda faptului ca in acest domeniu au fost pompate cele mai mari fonduri de la buget, aproximativ 6 miliarde de dolari din '90 pana astazi. Este din ce in ce mai clar ca, desi Guvernul permite societatilor miniere sa cheltuiasca anual sute de miliarde de lei pe materiale necesare in subteran, acolo continua sa ticaie o bomba cu ceas, ce se amorseaza aproape periodic. Si care va perpetua noi accidente, in mod obiectiv, fara a fi programata. Pentru ca sectorul minier a fost si ramane primitiv. Costul unor investitii care sa schimbe radical situatia s-a dovedit la fel de enorm pe cat este de inutil, dat fiind faptul ca de la inceput dezvoltarea accelerata a acestei industrii n-a avut la baza calcule de profitabilitate. Zacamintele exploatate erau sarace, conditiile geominiere in care au fost amplasate erau dificile, iar tehnologiile folosite aveau randamente reduse. Cu alte cuvinte, totul arata ca mineritul din Romania trebuia sa dispara incet-incet.
Imediat dupa '90, partidul domnului Iliescu nu a vrut sa faca nimic. Doar a speculat, ca in '29, mentalitatea minerilor, transformandu-i din clasa sociala in batalioane de soc. Apoi a venit Guvernul Ciorbea, cel care a reusit disponibilizarea a 75.000 de persoane din industria miniera si prospectiuni geologice. Apoi totul aproape ca s-a oprit din nou cand Guvernul Nastase s-a instalat dupa alegerile din toamna anului 2000. Pentru acesta, restructurarea a insemnat reducerea pierderilor din exploatare, lucru ce s-a transpus in realitate prin asa-numita diminuare a consumurilor specifice de materiale, adica mai putin lemn, mai putina plasa metalica. De parca primitivismul sectorului era voit mentinut, pentru ca masa minerilor sa poata fi, la nevoie, manipulata spre violenta si destabilizare. Si din nou au avut loc accidente. Cu morti, raniti, familii indoliate si copii orfani. Au fost trimise ajutoare de sute de milioane de lei, iar rezultatele anchetelor au aratat ca riscurile unei asemenea activitati sunt enorme. Adica nimic nou.
Cabinetul Tariceanu a reluat restructurarea, reusind inchiderea a zeci de mine. Alte 54 vor disparea in acest an. Dar accidentele continua. La fel de tragic. Si numai de cand se produc astfel de evenimente dramatice, lumea afla ca din galerii lipsesc tot felul de echipamente sau ca nu se respecta normele de protectie a muncii. La fel s-a intamplat si in aceasta saptamana. Inca se lucreaza cu utilaje din anii '70. Minerii reclama in continuare inexistenta materialelor, a pieselor de schimb, faptul ca trebuie sa se recupereze lemn si plasa din tuneluri inchise pentru a fi deschise noi fronturi. Ce putem intelege de aici? Ca ori banii nu au fost suficienti, desi fonduri s-au tot dat, ori ca au fost deturnati spre alte scopuri. Solutia gasita de ministrul Seres este separarea activitatilor viabile de cele neviabile. Adica vor ramane doar acele exploatari care au un viitor din punctul de vedere al zacamantului si al modului in care se face extragerea minereului. Dar cine poate garanta ca nu se vor mai produce accidente? Nimeni. De aceea optarea pentru o masura sau alta, de catre domnul Seres sau de oricare alt viitor ministru al Economiei, va include un grad mare de risc. In cazul in care se va intampla ceva, singurii vinovati vor fi considerati numai cei care ne conduc. Pentru ca minele inca exista, iar ele sunt ale statului.
