… mi-am spus zilele trecute, cand am auzit vestea asasinarii jurnalistei Anna Politkovskaia, autoarea cartii “Rusia lui Putin: viata intr-o democratie esuata”. Aceasta femeie curajoasa, care s-a dus de zeci de ori in Cecenia invadata de rusi si de teroristi, pentru a scrie adevarul despre un razboi fara sfarsit, despre care o lume intreaga afla numai ce i se spune in ruseste, de catre fosta Agentie de stiri TASS, este al 12-lea jurnalist ucis la comanda in Rusia, din anul 2000, cand fostul rezident KGB a devenit presedinte. Este mai limpede decat lumina zilei despre ce e vorba si totusi lumea inchide ochii. Persoane particulare fac declaratii fulminante, dar nici un sef de stat nu-si permite sa ia vreo atitudine care l-ar putea starni pe micul tar rus.
Uite, imi spuneam, la noi, presedintele, cand se supara pe un jurnalist, ii strecoara ceva neplacut printre dinti, ori spune despre el o vorba urata apropiatilor sai, cum ar fi, bunaoara (cine ar fi crezut inainte de alegerile din 2004?), Radu Timofte si George Maior. O ocna mare si-o ocna mica, amandoua de vita pesedista. Profesionisti, deh! E drept, nici jurnalistii care se invrednicesc de pilda de titlul “gaozar” nu sunt dintre aceia care sa-l deranjeze pe presedinte altfel decat cu floarea unei intrebari, aceea insa provenind de pe buzele mai tuturor cetatenilor carora le pasa de ceea ce se intampla cu tara lor.
Dar mi-am zis “bine ca nu traim in Rusia” prima data atunci cand am citit cartea lui Soljenitin despre lagarele de concentrare inventate de bolsevici, modele pentru Hitler, “Arhipelagul Gulag”. Tortœrile pe care le descrie acolo marele scriitor (aceasta nu e, totusi, o carte de literatura beletristica nici macar cat una obisnuita de memorialistica, ci un studiu) sunt de neinchipuit. Tortionarii bolsevici au avut o inventivitate diabolica, ceea ce au inventat ei nefiind egalat, dupa cate scriu cei care le-au trait, la noi, decat de tortœrile din cadrul asa-zisei reeducari de la Pitesti. Nu spun ca temnitele comuniste din Romania ar fi fost niste locuri de odihna, Doamne fereste!, dar recomand oricui lectura acestei carti care descrie minutios unul dintre cele mai perfect diabolice sisteme de tortura fizica si morala din lumea aceasta. Probabil ca, mergand si mai spre Est, am gasi si tortœri mai teribile, desi, cu mintea mea de european limitrof, nu mi le pot inchipui.
Faptul, insa, ca am avut norocul minim de a nu trai in Rusia si nici propriu-zis in Uniunea Sovietica, pomenindu-ne totusi in acel lagar de concentrare care a fost lagarul aferent, sa nu ne legene in visuri prea roz si sa ne tina, totusi, treze constiintele in fata faptelor, fie si mai marunte, de incalcare a drepturilor.
Cineva ar putea sa spuna ca e logic ca, intr-o tara unde au existat Gulagul si KGB-ul, ziaristii sa mai fie asasinati pentru opiniile lor, fie si intr-o democratie esuata. Cum logic ar parea ca la noi vexatiunile pentru opinie sa fie, proportional, mai mici. Ceea ce nu inseamna ca ele nu sunt tot niste vexatiuni. Ei, ce-o fi ca presedintele le-a spus noilor sai amici politici, deloc secreti, despre un ziarist ca e “gaozar” pentru ca acesta l-a intrebat daca mai sunt securisti la SRI si SIE? O fi ca asta arata intoleranta la opinie a presedintelui, deci un prim pas spre democratie. Ca pe vremuri “mai, animalule” al lui I. Iliescu. In fond, la 22 decembrie 1989, si Traian Basescu era tot director, ca si Ion Iliescu, numai ca prin Ministerul Transporturilor… Dar, bine ca nu traim in Rusia, acolo presedintele a fost direct kaghebist. E totusi un progres. Chiar daca avem un guvern si un invatamant mediocre.
