Domnul Arafat, pe care-l respect foarte mult, a postat pe un cont al unei rețele de socializare o opinie conform căreia, având în vedere evoluția pozitivă a salarizării medicilor, între sectorul public și cel privat din Sănătate ar trebui să existe delimitări clare. Mai mult, domnia-sa a avansat ipoteza interzicerii practicării medicinei, concomitent, și în sistemul public, și în cel privat. Cu alte cuvinte, dacă un medic decide să lucreze într-un spital de stat, nu ar mai trebui să poată lucra și într-un spital sau într-un cabinet privat.
Argumentul cel mai puternic al domnului Arafat a fost cel legat de faptul că sănătatea nu este un „bun comercial“. În principiu, sunt de acord cu domnia-sa, dar între dorință și realitate este o mare deosebire. Desigur, statul, care este depozitarul și administratorul banilor adunați de la oameni pentru a plăti serviciile de sănătate furnizate de operatorii medicali indiferent de forma de proprietate, are obligația de a asigura calitatea și universalitatea acestora în măsura în care banii colectați asigură acest lucru.
Realitatea arată însă alt-fel. În tot ceea ce înseamnă sistem de sănătate vorbim (și) despre bani, aparatură medicală și echipamente, medicamente și o serie de servicii adiacente: cazare, masă, curățenie, transport. Vrând-nevrând, sunt circuite comerciale care trebuie plătite, iar banii de la CNAS (câți or mai fi, că nu prea mai știm cifre exacte de ani buni) nu ajung! Poate că de vină este slaba administrare a resurselor, poate nesfârșitul șir al reformelor de dragul reformei pe care le-au tot promovat efemerii miniștri ai Sănătății, sau poate chiar sunt prea puțini bani. Ceea ce pot să afirm cu siguranță este faptul că, dacă sistemul public funcționa perfect, clinicile private nici nu ar fi apărut. Faptul că acestea există, faptul că unele rezistă foarte bine în piață arată că era nevoie de ele.
Spre deosebire de sistemul american, extrem de liberal în sens comercial, sistemele de sănătate din Europa sunt bazate în cea mai mare măsură pe implicarea statului și a asigurărilor publice. Sunt cât se poate de acord cu faptul că Europa este, din acest punct de vedere, mai aproape de pacient. Acesta este modelul dezvoltat pe întreg continentul – diferit în fiecare țară, dar, principial, același. Nicăieri în UE însă nu este interzis medicului să lucreze în mai multe unități medicale!
Cred că atunci când vorbește despre interzicerea completării orelor lucrate în sistemul public cu ore în sistemul privat domnul dr. Raed Arafat comite o eroare. O eroare izvorâtă, este adevărat, din cunoașterea tuturor fațetelor lumii medicale. Sunt, într-adevăr, medici care își „transferă“, într-o formulă mai mult sau mai puțin ilicită, pacienții de la spitalul public în rețeaua privată cu care colaborează (sau, uneori, chiar către propriile cabinete private). O astfel de practică este total incorectă și trebuie clar reglementată. Dar de aici până la a interzice medicilor să lucreze în ambele sisteme este cale lungă!
Primul lucru care trebuie spus este faptul că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Cu atât mai mult cu cât vorbim despre o meserie – cea de medic – considerată o meserie liberală. Un statut legiferat ca atare. Nimeni nu poate îngrădi acest drept, iar excepțiile țin de politicile de integritate din diferite domenii: politic, afaceri interne, servicii secrete, justiție etc.
Domnul Arafat atacă problema loialității medicului față de angajatorul său, angajator de stat în cazul nostru. Trec peste faptul că loialitatea nu se impune prin lege, dar se câștigă de către angajator. Până acum, angajatorul de stat nu a fost deloc loial cu angajații săi medici, iar lucrul acesta se vede cel mai bine prin numărul mare de medici care au plecat din țară, deși au făcut facultatea de medicină în România. Ca să nu mai spun că cei mai mulți au făcut-o pe speze publice. Adică, gratis pentru ei.
Revenind la nevoia de reglementare, adaug că averea unui medic este meseria sa. Iar această meserie acoperă, prin definiție, cea mai sensibilă și acută nevoie a unui om – sănătatea. Faptul că un medic poate lucra și în sistemul de stat, iar după ce își face datoria acolo mai poate lucra și în sistem privat este, în fapt, un câștig pentru pacienți. Iar reglementarea trebuie stabilită în zona concurenței neloiale față de pacient, nu față de cele două sisteme. Dacă lucrurile sunt făcute corect, calitatea serviciilor medicale crește, iar pacienții au mai multe opțiuni.
Realitatea dovedește că cele două sisteme medicale – public și privat – se completează. Mai mult chiar, existența sistemului privat – de la care managerii din zona publică ar putea învăța foarte multe lucruri! – ușurează sarcina asigurărilor publice. Iar medicul care vrea să muncească este liber să o facă atât timp cât obiectivul său – de a câștiga mai mulți bani, în mod corect – nu presupune „tranzacționarea“ pacienților dintr-un buzunar în celălalt.
