Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Destinul unui Cantacuzino

Marius Ghilezan Actualizat: 29.10.2018 - 10:50
Marius Ghilezan

Într-o lume zdruncinată de apostazie, de tulburări şi de ridicări la luptă ale intransigenţilor – fără calificări profesionale –, sigur că discuţiile despre recunoaşterea valorilor sau reevaluarea dinastiilor în viaţa publică pare o acţiune desuetă.

Share

Suntem la 100 de ani de la Marea Unire şi ne sfâşiem pe teme parazitare. O generaţie asmuţită împotriva alteia. O lume a subculturilor ar vrea să guverneze cu pumnul ridicat. Bipedul care n-a făcut vreodată distincţia dintre un lustrat sau o lustragerie judecă şi înfierează, fără să-şi dea seama că e strănepotul ieşitului din Peştera lui Platon, care s-a pus la dispoziţia noii religii a necalificării.

Chadot ar fi putut fi un nume de film. Poate, un personaj de epopee din lunga domnie a domnilor, făuritori de ţară. Într-o lume a necalificării şi a joint-urilor culturale din cluburile indignaţilor, a vorbi despre Cantacuzini e ca şi cum a-i încerca să-i trimiţi la bibliotecă pe zburdalnicii peţitori ai lumii noi, obişnuiţi să răspundă prin lozinci şi să nu aibă îndoieli, doar certitudini, atunci când mai ies dintr-o transă a tăvălitului plenar prin pieţe.

Un popor care nu-şi respectă istoria e condamnat să devină neam de slugi în casele miliardarilor care controlează noua sectă a indignaţilor.
Dacă astăzi am fi avut o societate normală la cap, am fi ştiut să aducem omagii celor care ne-au dat nume.

Charles-Adolphe Cantacuzène e numele uitat despre care aş vrea să vorbim. Chadot era porecla dată de soţia unui pictor francez celebru. Al 45-lea descendent al Cantacuzinilor, dinastia de origine bizantină care a dăruit domnitori Ţării Româneşti şi Moldovei, a fost un poet diplomat sau un diplomat poet care în 1918 a rămas singur în Legaţia de la Paris, unde se negociau noile condiţii de pace şi recunoaşterea României Mari.

Pentru zilele de astăzi cu diplomaţi de carieră, fabricaţi, nu născuţi, Charles-Adolphe Cantacuzène e un personaj de „Belle Époque”. Numai că acest personaj era adorat de Stéphane Mallarmé, venerat de presa franceză şi invitat special la toate sindrofiile organizate de şefi de state şi de guvern. Publicase deja 24 de cărţi în limba franceză şi la 54 de ani, un om în plină glorie, răsfăţat de critica franceză, Louis Barthou, preşedintele Consiliului de Miniştri, a prezidat un banchet în cinstea sa, făcând prin improvizaţie şi umor o prezentare a răsfăţatului nobil român. Charles-Adolphe Cantacuzène, în alocuţiunea sa, a răspuns că-şi cere iertare comesenilor că nu a murit de râs. Era prezentă toată lumea bună a literelor. Ceea ce părea la acea vreme o lume a elitelor se complăcea la a sta la masă cu oamenii politici.

Charles-Adolphe Cantacuzène era numele de scenă. S-a născut la Bucureşti, într-o familie aristocratică cu numele de Scarlat Cantacuzino. Vărul său, Ioan Cantacuzino, a fost iniţiatorul microbiologiei româneşti. Ch-Ad, un progresist al epocii, mult mai sfâşiate de ascensiunea celor doi predictori ai morţii - comunismul şi nazismul - decât astăzi între conservatorism şi globalism, e o anagramă uitată de istorici. Într-o vreme în care clocoteau puseurile naţionaliste, Șerban Cantacuzino propovăduia uniunea şi pacificarea Balcanilor, ca o împăcare între creştini şi musulmani. „Să fim europeni!“, îndemna el, să se audă şi la Paris, şi la Bucureşti, şi mai departe.

S-a născut la Bucureşti, la 6 iunie 1874, era fiul lui Adolf Cantacuzino şi al Ecaterinei (născută Iarca). Prin bunicul său Constantin Cantacuzino, caimacam, se trăgea din alt Constantin, mare postelnic, şi din Elina Şerban Basarab, din marele vistiernic Adronic, fiul vestitului Mihai “Saitanoglu”, întemeietorul dinastiei Cantacuzinilor pe pământ românesc, cel care s-a căsătorit, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, cu sora lui Petre Şchiopul.

Faţă de bunicii şi străbunicii săi, Scarlat Cantacuzino nu a făcut politică. S-a dedicat scrisului şi diplomaţiei. E mai cunoscut la Paris decât la Bucureşti.
Cu o erudiţie demnă de marii intelectuali ai lumii, Scarlat Cantacuzino a fost un răsfățat al saloanelor pariziene, unde vorbea cu mult drag despre patria sa. A fost un ambasador de vocaţie al spiritualităţii româneşti. Un om de toată isprava, cum ar zice românul neaoş. Sfârşitul său poate fi comparat cu destinul României din ultima sută de ani. Cel care a creat un model de ţinută, cu gulerul de la cămaşă băţos, cu o cravată în formă de papion, fiind o prezenţă distinctă în elita franceză, a pierdut totul într-o singură zi din anul 1949, atunci când o altă formă de progres malign ocupa ţara. “Pe Strada Nuferilor din Bucureşti, unde se stabilise din anul 1922, ca ministru plenipotenţiar în cadrul Ministerului de Externe, continuând, în acelaşi timp, corespondenţa cu poeţii şi cu scriitorii, (...) într-o dimineaţă din august 1949, nişte indivizi îl scoaseră din vechea casă atât de dragă lui, plină de cărţi: trebuia s-o elibereze în câteva ore. Către seară, bătrânul domn pleacă, cu o valijoară în mână, cu bastonul şi pălăria pe cap; s-a dus în mizerabila cămăruță pe care şi-a găsit-o la un subsol şi s-a întins pe pat. A doua zi a fost găsit mort. (...) Ziarele franceze ale epocii i-au anunţat decesul, făcând referiri la opera sa: 44 de volume de poezii şi eseuri în franceză. Au un farmec straniu aceste versuri, spunea despre ele Mallarmé, ca nişte hohote de plâns diluate în surâsuri, pe care le străbate uneori un acord de arcuş grav... Acesta fu poetul simbolist uitat de români, pe care Mallarmé îl aprecia”, aceasta este povestea pe care o spune Ion Mihai Cantacuzino în cartea “O mie de ani în Balcani”.

Nepoţii săi Mihaela Roco şi Mihai Roco s-au dedicat ştiinţei. Au recuperat casa părinţilor. Locuiesc pe Strada Berthelot, prietenul bunicului. I-au urmat firul geneticii devenirii prin şcoală. Dacă primul este un profesor universitar, deschizător de drum în Psihologie, Mihai Roco este doctor în ştiinţe, fondator al nanotehnologiei, copiii săi, Constance Armanda şi Charles Michael, fiind doctori sau doctoranzi în microbiologie, respectiv inginerie biomedicală.
P.S. Recent a apărut la Editura Universitară “Diplomaţie şi poezie”. Autori Mihaela Roco şi Mihail C. Roco.

Comentarii

loading...