Sutele de spectatori au asistat la un spectacol de mare încărcătură emoţională, realizat de trupa Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” din Chişinău. Mai rar atâta determinare şi implicare scenică a actorilor, de la copii, la persoane adulte.
Piesa nu caută un Oscar. Nu e făcută pentru generaţia milenaristă, care trăieşte din lozinca: orice e legat de Basarabia e naţionalist-desuet, antieuropean.
Petru Hadârcă s-a adresat nouă celor care cunoaşte grozăviile gulagului sovietic, care a ucis mai multe vieţi decât cel nazist.
Dar despre crimele comunismului nu se prea mai vorbeşte, pentru că nu e politicaly-correct.
Noi, cei care am primit de la Corneliu Coposu şi de la supravieţuitorii Gulagului unirea cu Basarabia ca pe un decalog, nu am putut decât să ne plângem neputinţa şi să empatizăm cu memoria victimelor.
În sală au fost mulţi tineri. Din păcate, majoritatea, basarabeni. Nu ştiu ce ar fi înţeles un milenarist, cu un bagaj redus de cunoştinţe, din drama familiilor deportate.
Ajuns acasă, bulversat de mesajul nescris al spectacolului, nu am făcut altceva decât să aprind o lumânare în amintirea celor uciși, mutilați, chinuiți și umiliți de regimul comunist în ținuturile îndepărtate ale Siberiei și Kazahstanului, în Gulag-ul sovietic.
Bunicul meu a stat zece ani în lagăr. A supravieţuit. Dar mi-a spus că nu are cuvinte să descrie suferinţa şi a preferat să tacă.
Cifrele victimelor sunt impresionante, dar ele rămân în zona statisticii. În spectacolele vieţii de azi şi ale revoluţiilor contemporane se caută mereu un mort. Aşa a fost şi la Timişoara. Anunţul făcut de Radio Europa liberă din 17 decembrie 1989: “există un mort sau mai mulţi” a cutremurat o ţară.
Astăzi câţi mai empatizează cu drama gulagului comunist?
Nu avem muzee ale reconcilierii cu trecutul. Centrul Naţional al Cinematografiei nu finanţează proiecte despre lagărele comuniste, nu e în agenda publică discuţia despre irepetabilul trecut de crimă şi de oroare.
Doar pentru memoria hârtiei (care suportă orice) amintesc că numai în vara anului 1949 au fost deportaţi 11.899 de copii şi 14.033 de femei, pe lângă peste zece mii de bărbaţi.
Care era vina lor?
Erau chiaburi. Adică oameni gospodari care aveau în jur de 7 hectare după marea împroprietărire agrară a Regelui Ferdinand.
Basarabia a aparţinut României doar 22 de ani în secolul trecut. Timp în care prosperitatea s-a instalat în casele basarabenilor.
A fi învăţător, dascăl, preot sau doctor în satele de dincolo de Prut era un titlu de mare respect din partea comunităţilor.
Când, prin ruşinosul Pact Ribbentrop-Molotov, Basarabia a fost furată de la trupul ţării mame, mulţi nu au reuşit să treacă Prutul spre România. Au rămas, aşa cum spune şi o eroină din spectacol, crezând că şi “bolşevicii” sunt oameni.
“Dosarel Siberiei” e despre cum elitele satelor au fost deportate. Pentru că, nu-i aşa, când vrei să distrugi o comunitate îi tai elitele. Aşa au făcut cozile de topor ale bolşevicilor. Le-au scos din sat personalităţile mişeleşte “noaptea ca hoţii” şi le-au urcat în câte un bou-vagon. Au călătorit aproape două săptămâni cu o găleată de apă pe zi şi 250 de grame de pâine. Cei care au supravieţuit drumului chinului şi al mântuirii au dat piept cu frigul Siberiei şi cu viaţa departe de lume.
În actul doi, de un dramatism elocvent, Petru Hadârcă pune în scenă viaţa dintr-o celulă, unde mulţi dintre deportaţi au ajuns întemniţaţi. Aici momentul e de-o estetică pură. Profesorul nebun dă culoare, dar şi pune contrast peste descompunerea umană.
Groaza rămânerii în mina de sare a unor eroi după prăbuşirea minei pare a fi momentul culminant al lucrării, elogiu pentru cei ce nu mai sunt. Spiritele apar din când în când, arătând cu mare delicatese legăturile basarabenilor cu Dumnezeu, cel care nu i-a lăsat nici în pustiile Siberiei. O serie de personaje se rugau zi şi noapte, măcar să poată ajunge să mai trăiască trei zile, timp de spovedanie şi de împărtăşanie, pentru a putea coborî ulterior în pământul strămoşeşc.
Din păcate, nu cred că tinerii zilelor noastre, învăţaţi să schimbe caietul cu sigla PCR cu cel al SUA, vorba lui Liviu Mihaiu, au destul timp pentru a înţelege mesajul dur al spectacolului “Dosarele Siberiei.”
După șocul produs de lectura Arhipelagul-ului GULAG de Aleksandr Soljenițîn şi a altor sute de cărţi despre rezistenţă, nu credeam că mai pot fi emoţionat de încă un spectacol. Aici, Petru Hădârcă şi minunaţii actori de la Chişinău au reuşit să imprime încă o emoţie, într-un spectacol în care până şi spiritele Siberiei par calde în faţa realităţii din cărţile martorilor supravieţuitori, pe baza cărora s-a realizat opera.
Înainte de a duce copiii la Nurnberg sau Auschwitz. ROGU-VĂ daţi o raită şi pe la Teatrul naţional din Chişinău. Veţi fi mult mai întăriţi sufleteşte şi mult mai puternic ancoraţi în rădăcinile neamului nostru. Eu cred că patriotismul luminat nu e desuet şi anti-european.
Un popor fără memorie e mai uşor de stăpânit.
