Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Despărțirea de comunism. Se putea altfel?

Eugen Șerbănescu Actualizat: 12.06.2020 - 17:59
Eugen Șerbănescu

Pe zi ce trece, în România, despărțirea de comunism e pe cale să dureze mai mult decât a durat comunismul însuși.

Share

Constatarea Curţii de Apel Bucureşti privind calitatea de colaborator al Securităţii a dnei Roxana Wring, fost lider al USR Bucureşti, fostă lucrătoare la ONT înainte de ‘89, va fi atacată cu recurs de împricinată, care spune că n-ar fi adevărat, că n-ar fi colaborat cu Securitatea ca poliție politică.  Istoria a debutat anul trecut, când, în preajma campaniei electorale pentru prezidențiale, CNSAS s-a activat, pe nepusă masă, și a deschis proces. Ca urmare, dna Wring și-a dat demisia din USR.  Episodul lovea politic în credibilitatea imprudentului concurent al dlui Iohannis la fotoliul de la Cotroceni, dl Barna, care, în final (și pe fond de malversațiuni cu fonduri europene), n-a mai intrat în turul doi, lăsând cale liberă păpușei de mucava Dăncilă, ce urma să fie dezmembrată mult mai ușor decât ar fi fost Maxicron - ceea ce s-a și adeverit.  Situația dnei Wring a alimentat narativul securistic care înconjoară, pe bună dreptate, partidele „salvatoare” USR și PLUS  - vezi recent și cazul tatălui lui Vlad Voiculescu, considerat tot turnător la funesta instituție, și chiar cazul dlui Cioloș, fost ditamai prim-ministru, și el apropiat de tematică, creditat cu celebra butadă auto-justificativă „Toți am colaborat cu Securitatea.” De Petrov, ditamai președinte al țării timp de 10 ani, nu mai vorbim.                                         

De ce se întâmplă toate acestea? De ce, unde te întorci și unde te sucești, dai de urme de Securitate ca de urme de Noviciok? Răspunsul scurt este: pentru că lucrurile nu aveau cum să se întâmple altfel. Răspunsul lung este foarte lung, dar îl vom comprima.

Căderea comunismului – atât ca punct de inflexiune, de sfidare a istoriei, cât și efectivă, tehnică - s-a făcut cu înţelegerea dintre americani şi ruşi - nu mai e un secret pentru nimeni. Trecerea la democrație și capitalism într-o jumătate de Europă a însemnat o transfomare de proporţii uriaşe, iar procesul  trebuia controlat, nu putea fi lăsat la voia întâmplării unui război civilo-milițienesc, care să incendieze Europa.  Este evident că americanii au lăsat  gestionarea acestei metamorfoze epocale pe seama ruşilor. Pentru occidentali, important era ca regimul din Est să cadă. Să cadă structural, adică să dispară instituţiile comuniste, războiul rece să se încheie şi, în subsidiar, să se liberalizeze piaţa - şi de materii prime, şi de mărfuri, şi de servicii.  Cine, în mod efectiv, urma să preia puterea, în primă fază, în aceste teritorii -- pentru americani conta mai puţin sau chiar deloc. Ei lucrează pe spaţii mari şi timpi lungi. În viziunea lor, odată condiţiile de libertate create pentru populaţie, formatul democraţiei se impune întotdeauna. Consolidarea democraţiei, mai devreme sau mai târziu, devine un dat inexorabil. S-ar putea să aibă dreptate, dar problema stă tocmai în timing. Ce înseamnă mai devreme sau mai târziu? 

Multe generaţii  - şi ante-, şi post-decembriste -  se întreabă, văzând, după treizeci de ani, precaritatea stagnanată sau chiar regresivă a democraţiei şchioape de la noi şi a statului de drept anexat:  Cât de târziu? Noi mai „prindem”?  

La acest gen de întrebări, americanii sunt complet opaci. În calitate de superputere, nu se încurcă în asemenea detalii metafizice, cronologice sau biografice. Numai pentru cei din zona noastră amărâtă, pentru viaţa lor proprie şi personală, care poate decola sau poate colapsa în funcţie de stadiul statului de drept, timingul e important.  Pentru americani, însă - nu. De fapt, le e chiar indiferent, după cum indiferent  le-a fost dacă cei care au preluat frâiele democraţiei în preajma lui decembrie ‘89 au fost oameni complet declasaţi din punct de vedere moral-politic (linia a doua sau a treia a fostei caste, activişti, securişti etc.) în locul acelora  care ar fi fost îndrituiţi să o facă: elita non-colaboraţionistă (atâta câtă mai era),  foşti dizidenţi (atâţia câţi au fost şi care au fost cu adevărat,  nu cu voie de la Securitate), foşti deţinuţi politic (atâţia câţi mai erau) etc.

Una dintre dovezi în sprijinul acestei teorii? Firmele de afaceri occidentale nu şi-au făcut niciun scrupul de moralitate, au continuat să facă afaceri cu firmele româneşti preluate de foşti securişti sau nomenclaturişti. Legea lustraţiei? Care lustraţie, când Occidentul a fost primul care a legitimat noua faţă, „democratică”, a foştilor nomenclaturişti comunişti?   

Ca şi în 1945, când forţele anticomuniste, antibolşevice, poporul în covârşitoarea lui majoritate, aşteptau degeaba venirea americanilor, iar gestionarea ţării a rămas pe mâinile ruşilor, tot aşa şi în 1990, gestionarea post-comunistă a ţării a rămas tot pe mâna ruşilor, de data asta a agenţilor lor de influenţă, unii cu misiune, alţii în orb. Revoluţie – da, dar cu voie de la Poliţie.

Aşa cum de fiecare dată americanii „rezolvă” punctele fierbinţi de pe glob doar pe jumătate (vezi oprirea înaintării pe Elba şi abandonarea unei jumătăţi de Europă în braţele Uniunii Sovietice, în 1945; vezi eşecul invaziei din Golful Porcilor, din Cuba, 1961;  vezi Vietnam şi căderea Saigon-ului în 1975; vezi şi eşecul lui Carter în Iran;  vezi, de asemenea,  eşecul opririi războiului în Irak, în 2000, când mai aveau două sute de metri să-l priponească pe Saddam Hussein); vezi Kosovo; vezi eşecurile primăverilor arabe etc.), tot aşa au “rezolvat” şi problema trecerii ţărilor est-europene din lagărul sovietic în sistemul democratic,  în anul 1990. Mai precis, în România cel puțin, au lăsat totul pe mâna rușilor.

Întrebarea este: se putea mai mult? Puteau americanii, de la 7.000 de kilometri distanţă, să controleze/gestioneze trecerea de la comunism la democraţie în ţările din Est? Puteau ei să impună la noile butoane oameni nelegaţi instituţional sau familial de vechile structuri de partid şi de Securiate sau măcar să se asigure că noii poli de putere democratică nu sunt preluați tot de către membrii (mai mult sau mai puţin marcanţi) ai regimului defunct?  Mai mult: puteau ei să le ordone ruşilor să nu se amestece în acest proces?  Evident că nu. Şi chiar dacă ruşii, în cadrul înţelegerii, de exemplu, de la Malta, le-ar fi promis americanilor că nu se vor implica în răsturnarea regimurilor comuniste din ţările lagărului socialist, este cineva atât de naiv încât să creadă că, odată procesul pornit,  ei chiar nu s-au amestecat? (N-au promis ei aliaţilor anesteziaţi că alegerile din 1946 din România vor fi libere? Şi? Rezultatul? Falsificat, furat, inversat, urmat de comunizarea totală a ţării.) 

Se ştie că spaţiul din spatele Cortinei de Fier era controlat de poliţiile politice autohtone, care, la rândul lor, erau controlate, în cvasitotalitatea activităţilor, de poliţia politică sovietică (KGB).  Serviciile vestice erau ca și inexistente. Ruşii aveau agenţi de influenţă (sau chiar de-a dreptul spioni) în toate aceste ţări, recrutaţi în special dintre personalităţile autohtone.  

Moscova s-a considerat întotdeauna, istoriceşte şi militariceşte, o superputere mondială. Poate o superputere să fie un martor pasiv la schimbări politice de o asemenea amploare survenite în imediata ei vecinătate, chiar la hotarele ei?  Mai concret, poate Rusia  să  cedeze controlul – mai mult sau mai puţin explicit – asupra aşa-zisei centuri gri din jurul graniţelor ei europene? Evident că nu.  Pasivitatea, cedarea controlului nu fac parte din ADN-ul acestei ţări. Aşadar, prin coroborarea tuturor acestor comandamente strategice ruse, rezultă cu necesitate că trecerea s-a făcut sub influenţă (cu asistenţă) moscovită.

Cine erau aceşti agenţi de influenţă, informatori sau chiar spioni? 

Unii răspundeau la comenzile KGB, alţii – la comenzile poliţiilor politice autohtone (aripa naţionalistă), alţii, puțini – la comenzile altor servicii secrete. Pe aproape toți îi vedem astăzi în diverse funcții decidente, de expunere publică, respectabili nevoie mare. La momentul declanşării schimbărilor, în ’89, toți au fost activaţi. Consemnul n-a putut fi decât unul singur:  Preluaţi puterea, fiţi parte din noile organisme,  implicaţi-vă, acţionaţi,  infiltraţi-vă în fibra, în ţesutul noii orânduiri, luaţi chipul şi asemănarea noilor structuri proprii democraţiei -  partide, parlament, presă, televiziuni, ong-uri, grupuri de dialog social etc. Împânziţi societatea civilă!

Până la urmă, orice revoluţie este şi o lovitură de stat, după care  totul se reduce la o luptă acerbă pentru putere, cu toate mijloacele. Americanii n-aveau cum să se amestece în acest Babilon de la porțile Orientului. Din punctul lor de vedere, şi-au făcut datoria: au dinamitat regimul, l-au distrus, au eliberat zona. Dar mai departe, fiecare e pe cont propriu.  Each on their own.

Din poziția adevăratei societăţi civile, cea neinfiltrată, care de-abia se năştea din marea masă a oamenilor muncii de la oraşe şi sate,  ieşită din comunism săracă, moartă de foame şi mancurtizată, împleticindu-se pe picioare ca după o lungă boală, competiţia pentru preluarea noii puteri era însă încă din start pierdută. Cine avea valuta dosită, cine avea informaţiile, cine avea canalele de afaceri gata deschise? Evident, membrii fostei sisteme. Care n-au ezitat  să se aşeze din nou în capul bucatelor.  Că doar nu erau să se tragă înapoi. Să nu cerem naturii umane mai mult decât poate da.  

Din punctul lor de vedere, ceea ce se întâmplase în perioada totalitară aparţinea de o altă viaţă, se petrecuse într-un alt sistem de referinţă, faţă de care faptele, la vremea lor, nu erau condamnabile, ci normale. În definitiv, nu făcuseră decât să acceadă şi să se menţină la putere – ceea ce se face peste tot în lume, indiferent de sistemul politico-administrativ. Că acesta se numise, din întâmplare, comunism şi presupusese atât reprimarea semenilor - în violarea flagrantă şi continuă a drepturilor fundamentale ale omului – cât şi gestionarea unui sistem economic falimentar, nu mai era vina lor. Totul fusese, nu-i aşa,  o paranteză, un balon de săpun, o halucinaţie colectivă la care călăi şi victime contribuiseră deopotrivă, un sarcom al istoriei de care nu puteau fi ei  ţinuţi responsabili.  Așa că au „împânzit” mai departe, nonșalant, la greu, noua orânduire.

Și nu numai ei, ci și copiii lor. Sunt copiii vinovați de păcatele părinților? Evident că nu. Dar dacă se apucă să facă politică în democrație, pot ei să se debaraseze de tarele de educație comunistă primită în familie din copilărie?  Pot ei să se elibereze de reflexele autocratice, represive, printre care au crescut ca la ei acasă? Unii da, alții nu. Nu știm care e cazul dnei Wring sau al dlui Vlad Voiculescu sau al dlui Geoană.

Dar știm că, pe zi ce trece, în România, despărțirea de comunism e pe cale să dureze mai mult decât a durat comunismul însuși.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...