Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Declinul presei româneşti. 5 ipoteze

Marius Ghilezan 09.11.2020 - 08:29
Marius Ghilezan

Actuala presă din România, deşi are jurnalişti de calibru, nu mai este percepută drept a patra putere în stat. Presa suferă de o criză de destin sau de un complex al inadecvării la contextul tehnologic?

Share

În anii ’90 a existat un boom al presei tipărite. Unele cotidiane vindeau în jur de un milion de exemplare pe zi. Unul local ajungea şi la tiraj de 100.000. Erau ziariştii mai buni sau publicul era mai ahtiat de informaţii?

Nu mai e presa ce a fost, se aude mereu în spaţiul public. Dar cu ce a fost mai bună cea din ’90?

E bună marfa gratis? 

Lăsând deoparte nostalgia tinereţii, cititorii deveniţi azi maturi judecă jurnaliştii cu unităţi diferite de măsură. Ei cred că presa s-a schimbat uitând să recunoască faptul că şi ei relaţionează diferit cu instituţia numită mass-media. Dacă în tinereţea lor dădeau câteva zeci de lei pe zi pe un tom de jurnale, azi primesc totul “gratuit.”

 

O primă ipoteză e că nu există o lege a cererii şi a ofertei, un contract social între cititori şi jurnalişti. Nu mai avem o piaţă pentru presa tipărită. Cât de gustoşi ar putea fi morcovii oferiţi gratis?

Ediţiile electronice de la noi nu sunt pe bază de abonament ca în alte părţi. Ce pretenţii poţi avea ca cititor de la o marfă luată moca, pentru care nu a-i plătit nimic?

Şi mai e ceva.

Pentru Armani dai de trei ori preţul. Dar la presă nu se aplică

A doua ipoteză e că nici cititorul nu face o demarcaţie clară între marfa de tarabă şi una de calitate. Toţi ştiu de ce plătesc dublu pentru un brand original. Numai că atunci când se află în faţa pultului de ziare, dau aceeaşi sumă pentru produsele diferite. Unele care stimulează apetitul pentru consum şi altele pentru nevoia de informare.  

La fel ca în lumea democratică, există presă de referinţă şi cea tabloidă. Numai că în occident, lumea face distincţia dintre cele două.

 

Nici în anii ’90, când “Infractoarea mov” (o publicaţie cu ştiri inventate) vindea tiraje comparabile cu ale “Expres magazin”-ului păstorit de Ion Cristoiu, publicul nu făcea distincţia dintre un produs quality şi unul de cancan.

BILD-ul nu se citeşte ca oricare alt ziar

Având mai multe burse în Germania, am întrebat prin anii ’90 de ce Bild-ul (publicaţia bulevardieră a nemţilor) nu se ţine niciodată pe masa vreunui oficial. De ce se citeşte doar pe sub masă? Un ministru federal mi-a spus că dacă s-ar citi în mod normal, ca celelalte ziare, ar curge tot sângele şi toată mizeria pe tine, ca cititor.

Nu acelaşi lucru s-a întâmplat la noi, unde “fata de la pagina 5” trona şi pe masa premierilor, pentru “un tonus ridicat.”

Baronii din presă, înlocuiţi cu acoperiţii Anacondei

A treia ipoteză a declinului jurnalismului de la noi ar fi eşecul baronilor de presă care, prin anii 2004-2008, au vândut publicaţiile unor concerne străine. Toate acestea au coincis cu apariţia acoperiţilor din media.

 

A patra ipoteză şi probabil cea mai de impact e apariţia reţelelor sociale. Nu a internetului

 

Trusturile occidentale care nu s-au adaptat paradigmei locale au eşuat. Unele s-au retras, altele au rămas, dar lăsând managerii români să-şi facă treaba. Doar acestea mai sunt pe profit.

Falimentul dictat al Rodipet-ului

Cea mai grea lovitură dată presei tipărite a fost falimentul Rodipet, premeditat sau cu bună ştinţă, încă se mai fac cercetări.

Când Bertelsmann a vrut să cumpere instituţia falimentară, oficialii din AVAS au găsit zeci de tertipuri. Între timp nemţii s-au şi lămurit că piaţa de ziare şi de cărţi de citit în tren este de şase ori mai mică decât în Polonia, o ţară cu o populaţie comparabilă cu cea a României.

Se zice pe bună dreptate că pentru a fi vandabilă, marfa trebuie să îndeplinească prima condiţie de piaţă: să fie pe tarabă. Şi dacă nu vine în întâmpinarea publicului avid de cunoaştere, tipăreşte degeaba.

Reţelele sociale au depersonalizat publicaţiile

A patra ipoteză şi probabil cea mai de impact e apariţia reţelelor sociale. Nu a internetului.

Presa scrisă s-a adaptat. La fel ca televiziunile. Şi-au creat încă din anii 2000 pagini pe world wide web.  

Publicul, asaltat de informaţii din diverse surse, n-a decantat realul de imaginar. Aşa au apărut blogerii, apoi vloggerii, indivizi având o singură calitate: puterea de a seduce masele, care nu mai erau apte să discearnă între opinie şi informaţie nemestecată.

De ce s-a retras jurnalismul de calitate?

Jurnalismul de calitate s-a retras din cauza lipsei de interes. Într-o cercetare recentă, 62% dintre utilizatorii reţelelor sociale, cu vârste între 18-35 de ani, au recunoscut că ei se informează de pe facebook, cea ce contravine unei cercetări Gallup din anii 2000, care dădea pentru prima oară în România supremaţia televiziunii faţă de presa scrisă, prin prisma obiceiului de consum al populaţiei.

Facebook-ul e ca Rodipetul altădată. Un instrument de difuzare, nu o fabrică de ştiri.

Cititorii cer "bube, mucegaiuri şi noroi"

Într-un raport de cercetare, publicat recent într-o revistă academică, am luat un grup de referinţă şi unul de control din lumea cititorilor de presă online, pe vârste aleatorii. Nu am făcut distincţia dintre generaţii. La început, comportamentul celor două grupuri – unul experimental, supus variaţiilor de informaţii (publicaţii no-name, bloguri, postări anonime pe reţelele sociale) şi altul de control având „lumina constantă” a informaţiilor din presa de referinţă  – a evoluat conform aşteptărilor.

Grupul experimental şi-a mărit interesul, cerând mai multe astfel de articole, în timp ce grupul de control şi-a păstrat o atitudine constantă.

Ca în cercetare aşa şi pe pământul pe care calcă deopotrivă cititorii şi jurnaliştii. Senzaţionalul e ca un magnet. Publicul îşi supravieţuieşte condiţiei. Cu cât este mai tare minţit cu atât vrea mai mult. Cititorii de presă de referinţă sunt tot mai puţini. Survine abandonul, nu din cauza lui, ci a lipsei de ziare de calitate.

Ofiţerul de presă din prefectură câştigă dublu faţă de un jurnalist

Aşa ajungem la a cincea ipoteză, dar nu ultima, acea a depersonalizării jurnalistului echidistant.

Dacă nu există cerere, nu există nici ofertă.

Poate părea şocantă asumpţia mea: publicul îşi are parte de ceea ce şi-a aşternut.

Adică?

Cu ajutorul laboratoarelor de produs ura în societate (un mecanism de malformare a spiritului cognitiv uman, în sensul dorit de ocupant), s-au creat aşa numiţii hateri de sistem, care printr-o patogeneză socială au molipsit şi alte categorii sociale. Toţi aceştia la grămadă au avut o singură ţintă: uciderea personalităţii jurnalistului neînregimentat.

Condiţia jurnalismului într-o lume a războiului permanent

După asaltul la ordin, publicul nu a mai înţeles misiunea socială a jurnalistului, dar şi jurnalistul a abdicat de la principiile sale fundamentale, din frustrări sau recalibrări profesionale, doar pentru a face pe plac publicurilor diverse şi de ce nu pentru un confort social. Aici a fost marea cotitură care a dus la declinul presei în general şi a presei online, în particular.

Echidistanţa nu a mai fost dorită de publicuri. Şi atunci, jurnalistul de calibru s-a repoziţionat, fie pe o parte a valului, fie pe alta.

Mulţi ziarişti şi-au folosit notorietatea pentru a fi în slujba unui curent sau altul ideologic. Sigur că reorientarea şi renunţarea la rolul de transmiţător de informaţii, într-o lume care numai de echidistanţă nu avea nevoie, e o acţiune care a lăsat urme adânci în obrazul fin al presei de calitate.

Societatea s-a polarizat neaşteptat. La douăzeci de ani de la revoluţie, într-o perioadă de pace socială, s-au creat războaie artificiale între publicuri. Deci, cum ar fi putut rămâne presa în afara jocului social, între bunii şi răii, n-ar cădea între scaune?

Mulţimile revoltate cereau de la jurnalişti să devină tribune de luptă, nu asesori ai beligeranţilor.

Sistemul a vrut distrugerea credibilităţii presei

Acuza că ziariştii sunt plătiţi de anumite grupuri de interese a fost indusă în mentalul societăţii de cei care au dorit destructurarea unei instituţii de referinţă şi folosirea ei în scopuri de propagandă. Aici nu mă refer la partidele politice, ci la cei care distribuie rolurile publice şi nasc politruci, în sensul menţinerii şi protejării stabilimentului.

În concluzie, tu cititorule, dacă nu plăteşti nimic pentru informaţia pe care o primeşti gratis, de ce mai ai pretenţii de echidistanţă, când eşti setat doar pe coaja ta de nucă, pe care eşti sortit să o dovedeşti cu genunchii?

E un non-sens să critici că strugurii sunt acrii, atât timp cât nici măcar nu ai întins gâtul spre vie, să-ţi cadă poama mălăiaţă.

Publicurile au vrut războinici, nu cronicari ai evenimentelor

Iar dinspre partea media, inflencerii au stricat totul, dar despre ei într-un editorial următor.

Nu am lăsat deoparte condiţia jurnalistului în societate, despre acesta vom vorbi separat.

Când un prefect plăteşte 6.000 de lei salariul unui ofiţer de presă, iar jurnalistul din media locală stă pe 3.000 de lei, ce să facă? Să rămână în media şi să-şi bată capul cu ce ştiri mai dă la zi sau să intre într-o instituţie de stat, în care faci nu faci, leafa curge?