Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

De ce e agitat Klaus Iohannis?

Marius Ghilezan Actualizat: 22.07.2019 - 12:21
Marius Ghilezan

Toate sondajele şi calculele electorale îl dau drept câştigător pe Klaus Iohannis. Păi, şi atunci, de ce e atât de agitat? Îi e teamă de un #colectiv reloaded?

Share

Pentru a câştiga al doilea mandat nu trebuie să facă eforturi prea mari, nici să-şi strice vacanţele perpetue.

Din când în când, apare cu o declaraţie. Şi aia în scris, ca să nu-i transpară locul de odihnă. Puţin golf, mai o trecere prin Bruxelles şi scurte convorbiri cu Macron.

Sigur că românii îi îngăduie cam mult. Dacă trăiam pe alte meleaguri, eşecul primei întrebări de la referendum i-ar fi explodat în nas ca o petardă pe frontul de luptă în nasul unui căprar neinstruit. A chemat milioane de cetăţeni la urne pentru nimic. Poate că, după plecarea Siminei Tănăsescu din postul de consilier pe probleme juridice, se sfătuieşte doar cu goarnele de serviciu, ăsta e rezultatul.

Dacă ar fi citit cele scrise de specialişti în drept constituţional nu s-ar fi făcut de râs în faţa Curţii Constituţionale. Probabil că nici nu-i pasă.

Sigur că la noi merge şi aşa, pentru că laboratoarele de însămânţat ura au pregătit terenul îngăduinţei pentru marele bărbat. Băieţii au stigmatizat adversarul şi i-au trimis liderul la puşcărie, printr-o moarte politică ritualică.

Cum s-ar zice, i-au făcut culoar lui Iohannis pentru al doilea mandat.

Odată ce PSD – vorba bonei mele unguroaice, de când eram mic – „muncat bine, dimineaţa sculat mort“, a trebuit să coboare tonul intransigenţei, iar candidatul său pleacă de la premisa că în turul doi nu are decât varianta sinuciderii politice, Klaus Iohannis ar trebui să scuipe în sân că nici astrele nu le potriveau mai bine. Dar are, credem, o anumită teamă de turnicheţii sistemului. Păi, cum aşa?

A câştigat alegerile din 2014 en-fanfare. Încă din luna iunie a acelui an, i-am profeţit lui Blaga că „el e alesul“. Al sistemului, bineînţeles. Pentru a nu fi parte la circul politic, am ales ca-n ziua votului din  turul II să-mi fac selfie cu aurorele boreale, spre disperarea celor îmbrăcaţi în zale de război. Printre altele fie spus, de vreo 20 de ani nu mai votez preşedinţi, din monarhism genetic.

Nu trebuie să fii cărăbuşul care bântuie prin umbrarul ficusului de la Cotroceni ca să înţelegi de unde e durerea preşedintelui.

E destul să asculţi goarnele sale, Ludovic Orban şi Rareş Bogdan, ca să înţelegi strategia şi frământările alesului serviciilor. Au spus-o cu predicat că dispare tema cu „ciuma roşie“, că vor aduce pe tapet realizările preşedintelui. Sigur că una e să-ţi faci selfie cu Cina cea de Taină şi alta cu panoplia (i)realizărilor prezidenţiale. E o chestiune de gust şi de poziţionare.

Pe la români se spune că de ce ţi-e frică nu scapi. Pe la nemţi e o altă vorbă: frica îl face pe lup şi mai înfiorător. Mir scheint, dass wir endlich anfangen, uns zu verstehen (traducere: Cred că, în sfârșit, începem să ne înțelegem).

Prin 2016, încă de la apariţie, preavizam prietenii să nu se ducă după fenta sistemului. USR era năşită de noua Securitate, după modelul din Vest al indignaţilor (cultivă ura, dar nu recoltează nimic, fiindcă aşa e setat by default).

Acum, lui Iohannis îi răzbate prin toţi porii teama de oul eclozat al fermelor din pădure.

Păi, cum aşa?

Istoria e ciclică. Şi Victor Ponta părea sigur pe sprijinul sistemului, doar era năşit de George Maior, fostul şef al SRI. N-a fost să fie. Ghinion, cum ar spune învingătorul la puncte şi scor electoral.

De ce, totuşi, Klaus Iohannis nu îmbracă mantia suverană a câştigătorului înainte de intrarea în ring?

Există două ipostaze ale temerii prezidenţiale. Frica de propriul trecut, care poate exploda în plină petrecere de „i-aţi adio de la fraţii şi surorile“ de cursă electorală şi de valul schimbării care poate rade tot în turul doi, val poreclit USR, dar cu forţă ascensională.

Mai pe şleau, copilul creat de sistem s-a obrăznicit. I s-a dat un deget şi acum vrea să ia mâna Fratelui mai mare.

Toate tunurile se vor pune pe Dan Barna pentru a nu ajunge în turul II. Singura forţă în stare să creeze emoţie e cea progresistă. Deşi n-are decât 15.000 de membri, poate încolona diviziile de veterani ai Ordinului „Gândim precum lozinca“.  Nu e de neglijat însă şi forţa armatei PSD, care poate urca uşor candidatul său la 30%.

Teama preşedintelui e să nu cadă între scaune. Să alerge singur şi să ajungă pe locul III. Poate de aici diverticuloza din discursurile publice. Pe de o parte arogant, pe de alta preocupat.

Un lucru este cert: când te bazezi pe sistem, niciodată nu ştii când se schimbă sensul de la roata morii, ţac-ţac-ţac.

Dacă era un preşedinte sigur pe el şi pe noul mandat, n-ar fi inventat întrebări stupide pentru referendum, n-ar fi pus haita de gornişti la atac împotriva lui Barna, n-ar fi scos o fantomă de conversaţie cu Macron, n-ar încerca să-i seducă electoratul adversarului prin aşa-zisa susţinere a lui Kovesi, candidată pe persoană fizică la postul de şef al Parchetului European.

Cele 100 de zile rămase ar fi putut fi un triumf, dacă Iohannis ar fi învăţat ce înseamnă să fii un adevărat om de stat.

Pentru ca victoria unui asemenea om să fie glorioasă, primul lucru pe care l-ar face un asemenea lider ar fi să elimine orice dubiu privind corectitudinea procesului electoral. Un lider democratic ar fi fost primul care ar fi scos de la STS softul de numărare a voturilor şi l-ar fi dat unei instituţii civile. Dar prea deprins cu nebuloasa sistemului, se încurcă şi se încalecă peste generalii care-i stau pe preş.

În lumea lor, a celor care controlează puterea şi nu doresc să o exercite decât prin reprezentanţi, trădarea e o virtute. Şi aici e alt tremur prezidenţial.

Disperarea lui Iohannis trebuie pusă şi în paradigma vasalităţilor. Şi-a ales oameni şantajabili şi cu tupeu. Ferească-l pe preşedinte de revolta secretarelor. Atunci va fi mai rău ca-n odiseea Aneimaria Prodan.

 

 

Comentarii

loading...