Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Exit Poll Rezultate Europarlamentare:
PSD 25,8%, PNL 25,8%, USR Plus 23,9%, Pro România 5,7, UDMR 5,5%, PMP 5,2%

Curat neconstituțional, da’ umflați-l!

Eugen Șerbănescu Actualizat: 25.04.2019 - 11:20
Eugen Șerbănescu

Tăriceanu a fost achitat definitiv de un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru acuzația gratuită, adică nesusținută de probe în dosar, de mărturie mincinoasă.

Share

 

Pe scurt, președintele Senatului unei țări din Uniunea Europeană, ales ca urmare a exprimării voinței majoritare a electoratului, într-un scrutin parlamentar democratic (iertați cuvântul), a fost achitat definitiv de un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru acuzația gratuită, adică nesusținută de probe în dosar, de mărturie mincinoasă și favorizarea făptuitorului – la capătul a 4 ani de urmărire și procese penale și a 7 ani de interceptări directe și ambientale, inclusiv în dormitor și în baie.

Ca să-i faci o asemenea nefăcută președintelui Senatului din țara dlui Macron, președintelui Bundestagului din țara dnei Merkel sau președintelui Eerste Kamer din țara dlui Franz Timmermans, trebuie să fii ori sinucigaș – și politic, și profesional –, ori să muți aceste țări în timp și spațiu, poate în Bizanț. Căci vechea formulă a lui Nicolae Iorga, „Bizanț după Bizanț“, e mai actuală ca oricând. Ca de altfel și formula lui Caragiale (care nu întâmplător a fugit la Berlin): „Curat neconstituțional, da’ umflați-l!“. Oricum ai privi lucrurile, totul apare ca un abuz continuat. Un abuz de neconceput la boierii din ­buricul Europei, dar acceptat și chiar ­încurajat la pârliții de la periferie. Allez-y, faites vos jeux!

Cazul dlui Tăriceanu nu este singular, fiind doar unul dintre cele mai proeminente. Sunt multe exemple – de calibru public mai mare sau mai mic. Repetarea schemei de joc se vede cu ochiul liber, din tribune. Bunăoară, cum să acuzi un prim-ministru (că-l cheamă Ponta sau alt­fel, nu contează) dacă nu ești blindat cu probe care să-l condamne indubitabil? „În schimb“, după ce pleacă din funcție, cazul se stinge! Mișcarea apare ca o crasă bătaie de joc la adresa voinței majoritare (bună/rea, nimeni n-are căderea să judece) a electoratului și a mecanismelor democratice care l-au adus în acea funcție.

Cum să acuzi un primar (că-l cheamă Gutău sau altfel, nu contează), îl bagi și în pușcărie și, după aia, se dovedește nevinovat?! Aceeași întrebare: avem voie să ne batem joc de voința electoratului? Știe cineva „mai bine“ decât electoratul cine și ce funcții trebuie să ocupe în țara aceasta? Dacă da, atunci România are, într-adevăr, o gravă problemă a exercițiului democratic și a statului de drept. 

Cum să acuzi procurorul general (că-l cheamă Nițu sau altfel, nu contează) dacă nu ai probe beton? Iar după ce pleacă din funcție, dispare cazul, se evaporă, nu mai aude nimeni de el! Doar ca să lași locul liber pentru altcineva?! Că-l cheamă Lazăr sau altfel, nu contează. Sau poate contează?... 

Cum acuzi un judecător al Curții Constituționale (că-l cheamă Greblă sau altfel, nu contează) dacă n-ai un caz imbatabil? Știe cineva ce înseamnă să acuzi un judecător al Curții Supreme a SUA?! 

Cum să acuzi un candidat la Primărie (că-l cheamă Orban sau altfel, nu mai contează), scoțându-l din cursă, apoi îl achiți, îl faci marionetă și-l pui să agite democraticul slogan „cu parul pe ei!“?! Deja omul pare ieșit dintr-un nou „Experiment Pitești“. Să fie acesta statul de drept pe care ni-l dorim? În engleză formula este „rule of law“, adică, literal, „domnia legii“. Or, poate e cazul să ne întrebăm: legea – în România – domnește sau servește? Ne putem permite a întrebuința patronajul moral al anticorupției ca alibi pentru mistificarea, amputarea, suspendarea democrației?

După știința noastră, singura stare în care se acceptă suspendarea unor libertăți democratice este starea de război. Suntem în război civil în România? Ne amintim că, în urma atacului terorist asupra Gemenilor și a celorlalte obiective din Statele Unite, guvernul american – declarând război terorismului – a trecut la o supraveghere și la o interceptare intense a populației, acțiuni considerate de mulți drept atingeri la drepturile omului. Chiar și așa însă, nu avem cunoștință să fi fost cineva acuzat de terorism, iar la proces să fi fost achitat...

Rezultatul este că erorile (voite sau nu, instrumentate sau nu) comise în acuzarea unor persoane aflate în funcții, soldate cu îndepărtarea lor din acele funcții, deturnează sau anulează voința electoratului, care este chiar chintesența, alfa și omega democrației. Apare astfel un paradox, unul dintre multele de care ne ciocnim la fiecare pas: erorile săvârșite de o putere a statului – cea juridică –, a cărei independență este garantată chiar de ființarea ei în democrație, agresează chiar democrația însăși, adică exact conceptul care i-a dat naștere. 

Între timp, prăpastia de comunicare se adâncește, dezbinând societatea română până la sfâșiere. E posibil ca doar pe vremea celebrului proces Dreyfus să mai fi existat (deși în cu totul alte timpuri și circumstanțe) o asemenea polarizare, în cazul nostru însă falia publică nefiind în jurul unui personaj, ci chiar în jurul manierei de a înțelege și de a face justiția. În afară de cei care sunt la curent, aprobând metodologia dacă efectul politic le convine și dezaprobând metodologia dacă efectul politic nu le convine, mai sunt și oameni de toată onoarea, onești, intelectuali de valoare, care – străini de toate dedesubturile – și-au făcut, pur și simplu, o nouă baricadă și neagă, cu o neclintire narcisistă, de Robespierre, existența abuzurilor sau le minimalizează cu o ridicare de umeri inocentă. În spațiul românesc există o firesc-justițiară mânie interioară față de realitatea (dar și de eposul) de hoții și escrocherii care îl macină.

Din acest impuls, unii dintre cei mânați de bune intenții ignoră sistematic, programatic, intenționat, eventualitatea orchestrării malefice a actului de justiție în cu totul alte scopuri decât cel vânturat public, de stârpire a corupției. Ne amintim că și pe vremea instaurării regimului comunist existau intelectuali – și nu puțini – care preferau să închidă ochii la actele de reprimare, văzute ca simple „accidente de parcurs“ în construcția marii arhitecturi a noii orânduiri. Istoria nu le-a dat dreptate.

În optica inocenților de astăzi, droaia de exemple care demonstrează existența unei veritabile practici de înlăturare a rivalilor (politici, profesionali, umorali, sexuali etc.) probează doar un eventual exces de zel – și acesta considerat perfect legitim în cruciada anticorupție, oricâte „victime colaterale“ gen Rarinca ar cădea. Văzând această tristă incoerență a gândirii democratice, nu putem să nu ne aducem aminte – iarăși, dar ­mutatis mutandis – de atitudinea unor intelectuali ai secolului trecut, gen André Gide, Pablo Neruda, Camus, André Malraux, Paul Éluard, Jean-Paul Sartre etc., care, orbiți multă vreme de propaganda Moscovei, au refuzat cu obstinație, chiar și în fața celor mai evidente dovezi, recunoașterea practicilor criminal-bolșevice din URSS, rămânând ani de-a rândul, unii până la moarte, promotorii și apărătorii comunismului, maoismului etc.

Atenție, paralela nu funcționează între realitățile de atunci și de acum, ci între mecanismele psihice ale unor oameni de elită, de prestigiu, care – indiferent de epocă – sunt înclinați a se abandona, cu arme și bagaje, unei credințe absolut nobile și juste (fericirea generală – în cazul opiumului comunist; anticorupția – în cazul democrației noastre de operetă), eludând moralitatea sau amoralitatea mijloacelor de ajungere acolo.

Abandonul îi face nepăsători, indiferenți, opaci și chiar refractari la eventualitatea de a le fi manipulată buna-credință în cu totul alte scopuri – și anume, ca să fim mai clari, în scopul politic, vechi de când lumea, al arestării puterii de către un cerc restrâns, auto-ales, și exercitării ei asupra celorlalți, inclusiv asupra lor, a inocenților. Poate o dezbatere de idei pe această temă s-ar merita.

Până una-alta, așa-zisul general Ilie Năstase, candidat la europarlamentare, aruncă un pahar de cafea peste chipul altui candidat, Băsescu (care nu se știe nici azi ce grad are și unde), expus pe un cort electoral, pe un bulevard din București, iar miniclipul se dă la televizor. Acesta este nivelul dezbaterii de idei, nu de pe vremea lui Caragiale, ci din România secolului 21. Auf wiedersehen!    

Comentarii

loading...