Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cuadratura votului la români și cazul Al Capone

Eugen Șerbănescu Actualizat: 27.06.2019 - 10:44
Eugen Șerbănescu

Toată lumea – la Guvern, la Parlament, la Cotroceni – se dă de ceasul morții să rezolve problema votului românilor aflați în străinătate.

Share

În afară de faptul că jumătate din politicieni doar mimează c-ar vrea s-o rezolve, merită de văzut dacă problema chiar are soluție practică. Altfel formulat, este posibil, este fezabil ca toți românii cu drept de vot, aflați în străinătate, să reușească să voteze fără scandal?

Desigur, ca să reușești, mai întâi trebuie să dorești. Aici apare prima necunoscută – incontrolabilă pentru societatea nu numai în civil, dar și civilă: vor chiar toți să reușească să voteze sau există unii care primesc ordin să nu reușească? Mai precis, grupurile de diversiune  – care sunt dotate cu steaguri și bâte, strigă slogane, se-așază la coadă de mai multe ori, provoacă aglomerații, „dopuri“, se dedau la gesturi violente, sparg geamuri etc. – cine le trimite: partidele înrolate în competiția electorală sau alte forțe oculte? Nu știm, dar dacă fenomenul a fost semnalat încă de pe vremea lui Caragiale, nu vedem de ce ar fi încetat acum.

Să presupunem totuși, pentru continuarea raționamentului, că toți românii din diaspora sunt de bună-credință. Foarte bine. Dar cine știe cu exactitate câți sunt? Nimeni. Oficiile diplomatice și consulare nu au evidența conaționalilor noștri stabiliți în arealul lor de activitate. Poate cineva să-i oblige să se înscrie într-un registru? În țară, toți cetățenii sunt înregistrați la Evidența Populației, dar în străinătate o asemenea legiferare ar fi considerată o nebunie curată. (Unii – s-o spunem de-a dreptul – muncind „la negru“, nu vor să-și anunțe adresa... ceea ce nu-i decade însă din calitatea de români și deci de electori cu drepturi depline.) În afară de cei care vin cu treburi la Consulat sau sunt figuri de relief ale comunităților, majoritatea preferă să rămână în umbră. Unii chiar refuză, programatic, să aibă vreun contact cu birocrația română – și au motivele lor. Indiferența, superioritatea și chiar ostilitatea cu care sunt tratați la unele ghișee au devenit deja un loc comun.

Prin urmare, neavând o estimare exactă a numărului de electori care s-ar putea prezenta la urne, nu știi nici câte secții de votare trebuie să prevezi. A te inspira din consultările electorale anterioare nu servește la nimic pentru că, de fiecare dată, emoția e diferită și participarea alta. Anul acesta, numărul secțiilor de votare a fost dublat față de scrutinul parlamentar din 2016 și, cu toate acestea, scandal tot a ieșit. 

Apoi, oricâte secții de votare ai prevedea, nu înseamnă că poți să le și pui pe toate pe picioare. Ne aflăm în țări străine, cărora puțin le pasă de scrutinul românesc. Locațiile respectabile pot fi ocupate sau primăria locală pur și simplu nu ți le dă, n-are nicio obligație față de statul român. Poți să faci secție de votare într-un birt sau într-o discotecă? Apare astfel o a doua necunoscută incontrolabilă – numărul secțiilor de votare operaționale. Nu știi niciodată dacă este suficient. Nimeni nu poate să garanteze acest lucru. Dar, chiar dacă ar fi suficient per- total-țară, cine garantează că afluxul de votanți este aproximativ egal pentru fiecare secție în parte? Nimeni. În duminica respectivă, oamenii vin la vot după cum doresc, la orele la care doresc. E posibil ca la o secție să fie buluceală, iar la alta – dolce farniente. Câtă vreme alegătorii nu sunt arondați (ca în țară), factorul de participare și încărcare pe secție este total aleatoriu, ceea ce adaugă la imprevizibilitatea întregului proces și la riscul de blocaj.

Sunt mulți români plecați, e vorba deja de milioane. Dacă, să presupunem, o jumătate de Românie se mută în străinătate, niciun guvern de la București nu va putea teleporta, pentru o zi, jumătate din școlile din România, pentru a le face secții de votare în străinătate. E absurd. În consecință, la un moment dat, statul român va fi excedat, nu va mai putea asigura accesul fizic în fața unei urne pentru fiecare român aflat în străinătate. MAE pretinde că acel punct a fost deja atins. Nu putem ști dacă e adevărat sau nu. Dar, când te învârți numai între necunoscute, riști să iei o stâncă în piept. S-a propus mărirea perioadei de votare – să se înceapă cu o zi, două, trei, o săptămână înaintea zilei de vot din țară. Pare o soluție mai practică, nu știm cât de constituțională este, dar, în esență, avem aceeași perspectivă a „dopurilor“ diversioniste de la ușa secției de votare. Un scandal bine provocat în ultima zi, eventual cu implicarea poliției locale, ar stârni din nou eticheta „români umiliți la votul din diaspora“.

Alternativa ar fi votul prin acces „nefizic“, de la distanță. Dar este el fezabil la români?

La scrutinul parlamentar din 2016, în registrul electoral s-au înscris – în vederea exercitării votului prin corespondență – doar câteva mii. Doar câteva mii din, probabil, peste un milion??!! Și-atunci, despre ce vorbim aici? Unii nu vin să se înscrie din comoditate; alții – din neglijență; alții – încă terorizați de obsesiile monitorizării securistice ante-decembriste. Plus că, după preluarea documentelor, trebuie să le completezi, apoi trebuie să le trimiți prin poștă, în plic închis, cu timbru – deci alt efort. În paradigma „Muieți-s posmagii?“, nici metoda prin corespondență nu poate funcționa. Aceasta ar putea, cel mult, să furnizeze un alibi organizatorilor („Noi v-am dat vot prin corespondență, dar dacă nu l-ați folosit, nu mai e vina noastră“), să aibă adică un rol propagandistic, de a descuraja scandalul, care, astfel, nu mai  poate fi exploatat politic.

Cealaltă opțiune la distanță – votul electronic – iese și mai abitir din discuție. Singura țară în care funcționează este Estonia. Dar Olanda, Regatul Unit, Norvegia, Franța, care au avut vot electronic, l-au desființat – în esență, pentru rațiuni de securitate. Un hacker intrat în sistem poate deteriora întreg rezultatul votului. (Prin unele părți, nu spunem unde, se acceptă doar hackeri autorizați...) Dacă în aceste țări n-a funcționat, cum ar putea să funcționeze în România?   

În plus, în ambele situații – prin corespondență sau electronic – se ridică și întrebarea: cine votează, de fapt, și în numele cui? Prin Constituție, votul trebuie să fie liber exprimat, adică voința votantului nu trebuie viciată în niciun fel. Evident că la votul la distanță nu se poate pune nicio bază pe respectarea acestui imperativ. Dar ce, la votul fizic este respectat? De exemplu, când un aparținător aflat în străinătate își impune telefonic voința asupra bunicului sau tatălui de la țară, șantajându-l, fie sentimental („nu mă mai vezi niciodată, nu mă mai întorc acasă“), fie material („te-ai ras pe bot, nu-ți mai trimit niciun ban“) – mai este votul aceluia, la urnă, „liber exprimat“? Este acest tip de vot – cu „influenceri familiali“ – constituțional?

Din toate reiese că scrutinul în străinătate este un fel cuadratură – dar nu a cercului (strâmt de politicieni), ci a votului („legal și universal“, de amărășteni). Nu poate fi rezolvat efectiv, nu are soluție cuprinzătoare, nu este fezabil la standarde europene deoarece este minat de condiția existențială precară în care trăiesc și cei veniți, și cei rămași acasă, de lipsa disponibilității de participare civică, de profilul psiho-emoțional al neamului care se manifestă prin răbufniri, de cronica impotență organizatorică a statului român, de exploatarea profesionistă a acestor tare de către forțe antrenate și angrenate în lupta pentru înhățarea puterii la București – toate inventându-se și interacționând reciproc. Plutim într-o funciară cultură a neîncrederii bilaterale: statul continuând să acționeze – de pe vremea comunistă – în filozofia cetățeanul, din start suspectat de fraudă, este prezumat vinovat; iar cetățeanul, la rândul lui, continuând să suspecteze statul că urmărește să-l jumulească, să-l monitorizeze, să-l reprime. Din această dublă neîncredere – care se auto-hrănește – nu putem ieși.

Dincolo de succintul tablou al adevărurilor care ne dor, există un supra-adevăr cât se poate de cinic: politica se face manipulând nu fapte, ci percepții (care pot sau nu să corespundă cu realitatea faptică). Nu contează atât ceea ce faci, cât ceea ce se spune că ai făcut – sau n-ai făcut. (Și) din acest punct de vedere, ministrul Meleșcanu ar fi trebuit să plece. În percepția publică, personajul s-a transformat într-o piatră de moară care atârnă de grumazul sponsorului său politic. Cu toate acestea – ca uns cu o alifie magică – încă mai e ținut în șa. Cine are cât de cât idee de enormul potențial emoțional din diaspora – se pare că asistenții dlui Tăriceanu și ai dnei Dăncilă ori habar n-au, ori ascund situația din teren – ar fi trebuit să-și dea seama că menținerea actualului ministru de Externe aduce a sinucidere politică, întrucât diaspora, înfuriată, se va răzbuna din nou, nu atât votând – ea – în consecință, cât forțându-și din nou aparținătorii din țară să voteze cu orice alt candidat decât cel al PSD-ALDE. Oare liderii alianței se vor întreba atunci, din nou: unde am greșit? Va fi, în mod sigur, prea târziu. Meleșcanu trebuia debarcat imediat pentru ca, pe de o parte, mulțimii să i se potolească setea de sânge și, pe de alta (cea mai importantă), să se elimine pretextul propagandistic al scandalului, perpetuarea lui în funcție motivând apariția de noi diversiuni la secțiile de votare („păi, dacă a rămas tot Meleșcanu, normal că românii vor fi iarăși umiliți...“).

 

Cazul Meleșcanu nu va fi ultimul, așa cum cazul Corlățean n-a fost ultimul. Folosirea diasporei în sine ca pe o masă de manevră, cât și în scopul manipulării aparținătorilor din țară va continua. Să scapi cu fața curată dintr-un eveniment așa-zis electoral, dar care e pe cale să se transforme într-un fel de ruletă rusească, va fi culmea norocului. Fiecare ministru care vine în Modrogan va trebui să-și asume din capul locului – și să se resemneze – că momentul adevărului, de natură să-l coste funcția, va fi reprezentat nu de ratarea șansei de a obține un loc de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU, nu de apatia și retractilitatea manifestă față de Basarabia, nu de refuzul de a rechema ambasadori controversați, nu de biografia securisto-comunistă „acoperită“, dar ultracunoscută (care și-ar fi descalificat purtătorul în orice democrație nefariseică), nu de girarea unui aparat ministerial construit pe pile, peșcheșuri și odrasle de „carieră“ – ci, pur și simplu, de loteria organizării unui „nevinovat“ tur de scrutin în diaspora. Și când te gândești că și Al Capone a pățit-o la fel.

 

 

Comentarii

loading...