Corporatiștii, noile fecioare fruntașe ale societății

Ciprian Blidaru 28.05.2021 - 22:32
Ciprian Blidaru

Geneza lor aici e una putredă dacă includem șpăgile date către autoritățile române.

Share

De-a lungul timpului, în funcție de cum s-a mutat centrul de putere, au existat categorii privilegiate în societate care erau scoase la înaintare pentru a fi portdrapelul unei anumite lupte. Țăranii, proletarii, studenții au cunoscut momentul lor de glorie socială. Dacă ne uităm la realitățile românești, ne vine să credem că a venit rândul corporatiștilor. Aceștia sunt prezentați ca fiind noile fecioare fruntașe ale societății.


Acest fals e ușor de combătut. În primul rând, ultimii care ar trebui să cârtească împotriva corupției sunt cei din multinaționale. În cazul lor, începutul existenței lor pe pământ românesc este ștampilat de stigmatul corupției. Geneza lor aici e una putredă, dacă ne gândim la șpăgile date către autoritățile române pentru achiziționarea terenurilor la prețuri sub nivelul pieței, ca să nu mai vorbim de facilitățile fiscale și de ochii închiși față de profiturile declarate ca fiind mai mici pentru a scăpa de o impozitare corectă. Ar fi de adăugat și șpăgile date către partide în campaniile electorale, ca să conturăm portretul unor elefanți economici care calcă în picioare tot ce apucă.


Evoluția în timp a acestor giganți a fost una funambulescă. Au devenit stat în stat, iar guvernele le-au dat mână liberă, protejându-i discriminatoriu în dauna agenților economici liberi. Practic, capitalismul adevărat, care presupune faliment și luptă plină de risc pentru profit sau supraviețuire, a rămas doar pentru căței. Supraponderalii economiei au fost lăsați să-și întrețină obezitatea, de cele mai multe ori pe spinarea tot mai încovoiată și pe trupul tot mai costeliv al bieților întreprinzători mici și mijlocii.


Un alt aspect care revine obsesiv, atunci când îndrăznește cineva să cârtească împotriva corporațiilor, îl reprezintă eticheta acuzatoare de comunist, naționalist, retrograd. Însă această acuză are la bază o minciună, una care s-a propagat eficient, asta și pentru că nivelul de cultură economică – politică este unul foarte redus. Capitalismul corporatist nu este capitalismul originar, autentic, bazat pe o minimă implicare a statului şi pe o libertate economică individuală, acea politică de laissez – faire. El este un hibrid între socialism şi capitalism, fiind de fapt un compromis făcut după primul război mondial, de state care doreau să blocheze ameninţarea comunistă.
 
A existat şi varianta fascistă, în regimuri precum cele conduse de Mussolini, Franco, Salazar. Dar a fost şi a rămas, şi în varianta aplicabilă statelor democratice occidentale şi America.Teoriile lui Keynes ilustrează cel mai bine ideea de corporatism. Conform acestora e acceptată  o anumită libertate de mişcare, dar dublată de politicile intervenţioniste ale statului.


Acum când se discută la nivel internațional de impozitarea multinaționalelor, nu mai sare nimeni de pe plaiurile noastre să vorbească de pericolul izolaționismului și de anti-globalism. Se confirmă încă odată și în acest plan, că nu ideile sunt importante, ci aceia care le propun. Asta este ca atunci când ești sclipitor, dar nu ocupi nicio poziție de seamă și mori cu geniul pe buze.


Multinaționalele sunt falimentare moral și în interiorul lor. E suficient să vedem abundența de bestseller-uri din Vest, în care foști angajați descriu corporația ca pe o casă de nebuni, în care cinismul, dezumanizarea în dauna profitului cu orice preț, precum și anularea personalității sunt monede curente. Nemaivorbind de cazurile de angajați uciși prin extenuare la locul de muncă.


Dar dacă realitatea de zi cu zi din interiorul acestor organizații mamut e nemiloasă și în Vest, la noi, abuzul și exploatarea sunt amplificate de sălbăticia românească. Activitatea corporațiilor din țară e delegată, de regulă, în mâna unor români, care raportează șefilor de afară rezultatele. Evident că fac un exces de zel tipic românesc, acela de-a lua șapte piei după angajați, doar, doar, vor satisface lăcomia boardului, dar și pe a lor, pentru că doar cei de la nivelul superior au salarii la nivel european, cei mulți câștigă eventual un pic mai bine decât media românească, dar sunt puși în jug pentru asta de dimineața până seara. Toate aceste date schițează portretul unui  lagăr de muncă ultratehnologizat.
 
 
E adevărat că nu trebuie să cădem în păcatul generalizărilor intransigente și să stigmatizăm o întreagă masă de angajați, cu atât mai mult cu cât există multe victime în rândul proletarilor corporatiști. Aceștia sunt obligați să se execute și politic, să participe la mitinguri, marșuri, doar că nu cu ocazia unui 23 august sau 1 mai, ci doar în serile luminate nu de luna plină sângerie, ci de laserele din turnurile de control. Nemaivorbind de sistemul de pile, cunoștințe și relații care domină colcăiala din interior, bine fardată cu lozinci virtuoase care înalță triumfător principiul eticii meritocratice.
 
Însă nici la nivelul de profitabilitate nu vedem multinaționalele fruntașe. Cu ceva ani în urmă firmele românești realizau un profit de trei ori mai mare decât cele străine, raportat la același număr de afaceri. Asta în condițiile în care suntem bombardați de dimineața până seara cu reproșul despre cât de mare ar trebui să ne fie recunoștința față de aceste corporații care, chipurile, duc pe umerii lor, tot greul economiei.


Imaginea aceasta de fecioare fruntașe ale societății este intens cultivată de către propagandiștii botezați cool influenceri, care se străduiesc să albească bordelul corporatist în zona online, acolo unde în loc de ciocârlii stau ciorile pe sârma care este curentată din când în când de dispecerii de rețea, ca apoi să fim asurziți un timp, până la loc comanda, asistând neputincioși și neavând la îndemână nici măcar pușca lui Creangă.