USL şi moştenirea lui Băsescu

Tom Gallagher 02.10.2011 - 21:31

"Mişcarea Populară", aflată deocamdată în stadiu embrionar, a ajuns percepută încă dinaintea naşterii ei drept trambulină electorală pentru PDL şi/sau ca o potenţială platformă a lui Traian Băsescu pentru cine ştie ...

Share

"Mişcarea Populară", aflată deocamdată în stadiu embrionar, a ajuns percepută încă dinaintea naşterii ei drept trambulină electorală pentru PDL şi/sau ca o potenţială platformă a lui Traian Băsescu pentru cine ştie ce proiecte de viitor. Principala moştenire a preşedintelui, cea de insider al sistemului transformat apoi în rebel, are însă toate şansele să fie optimal şi involuntar prezervată prin intermediul actualei alianţe a opoziţiei - având în vedere inevitabila dezamăgire a electoratului faţă de guvernarea de care USL ar fi capabilă.

Alianţa dintre partidele lui Victor Ponta şi Crin Antonescu vizează substituirea actualului pluralism, aşa haotic cum e, şi a sporadicelor eforturi de diminuare a conduitei arbitrare în viaţa publică cu formula politică „patron-client", din păcate binecunoscută destulor români. Lozinca Uniunii, pe care are grijă s-o repete cu fiecare ocazie, este „cu noi nu veţi mai avea parte de incertitudini". Fireşte că nici USL nu are cum să rămână ferită de disensiuni, dar dincolo de gâlcevile inerente, mai mici sau mai mari, dintre social-democraţi şi liberali este limpede de pe acum că toată lumea va avea grijă să urmeze cu sfinţenie regulile jocului politic, aşa cum au fost stabilite de Ion Iliescu după 1989: privatizările, concesionările şi francizările se fac arbitrar, beneficiarii dornici să încheie afaceri comode cu statul provenind, de regulă, din cercuri influente şi extrem de bine conectate.   

Marea problemă rezidă în faptul că această abordare avalorică şi cinică a politicii nu a prea dat randament nici în vremurile de glorie ale părintelui ei: materialismul feroce şi traficul de influenţă mai mult sau mai puţin mascat au fost la ordinea zilei în toate formaţiunile năşite de Iliescu, indiferent că s-au numit FSN, FDSN, PDSR sau PSD, - creându-le acestora de-a lungul anilor numeroase probleme, imposibil de mascat cu ajutorul retoricii pseudosocial-democrate. Epoca iliesciană a fost plină de oameni de partid care şi-au văzut ambiţiile călcate în picioare, ba chiar şi de talente fie ignorate, fie trase pe sfoară. Consecinţa directă a acestei deficienţe majore a vieţii de partid a fost şirul lung de defectări ale unor membri marcanţi în acele vremuri - mai întâi naţionaliştii la începutul anilor 1990, apoi Virgil Măgureanu în 1996, Teodor Meleşcanu, Iosif Boda şi alţii în 1998, Mihai Tănăsescu după 2004.

Este greu de crezut că USL va fi capabilă să găsească o reţetă „minune" pentru a preîntâmpina repetarea istoriei - drept care va fi marcată, cu destulă probabilitate, de tensiuni similare relativ curând. Atât Ponta, cât şi Antonescu sunt personaje politice frapant de banale. Au beneficiat de pe urma unor erori ale predecesorilor lor, cărora le-au grăbit mai apoi sfârşitul politic. Le lipseşte atât bunul-simţ public, cât şi ştaiful ce vine dintr-o anumită cizelare culturală particulare lui Ion Iliescu - caracteristici care i-au şi permis să-şi mascheze setea de funcţii şi putere. Antonescu şi Ponta sunt doi policieni oarecum rutinaţi, dar nicidecum experimentaţi, deseori lipsiţi de scrupule - la care se adaugă, în special în cazul liderului socialist, o anumită doză de viclenie. Însuşirile cu pricina le-au permis celor doi să se menţină, deocamdată, în fruntea partidelor lor - unde au ajuns însă doar printr-un noroc chior, respectiv un vid de putere.

Politicieni de această factură nu au cum să entuziasmeze - nici cei mai fervenţi susţinători ai celor doi nu vor îndrăzni vreodată să afirme că văd în Ponta şi Antonescu veritabili eroi, darămite să susţină că electoratul i-ar percepe ca atare. Pofta lor, prea bine vizibilă, de a beneficia mai ales personal de pe urma întregii curse pentru putere se va întoarce într-un final împotriva lor: vor fi nevoiţi să aleagă pe cine să recompenseze şi în defavoarea cui, în cine să se încreadă şi de cine să se lepede. Se vor trezi, cu alte cuvinte, confruntaţi cu o armată de dezamăgiţi, având în vedere că numărul doritorilor este practic dublu la USL, pe când cel al funcţiilor şi sinecurilor ar trebui să rămână limitat în actualele vremuri de criză. Cristian Diaconescu, bunăoară, a intuit în timp util că se poate lipsi fără griji de noua veche eră a PSD. Iar la liberali, Ludovic Orban a fost cel care a aflat pe pielea sa cât de rapid poate fi „executat" un locotenent competent, dar cu opinii proprii, de către un lider arbitrar şi veleitar. Până şi Iliescu le permitea colegilor mai multă liberate de opinie - dacă tot vrea să-i calce pe urme părintelui PSD, Antonescu ar trebui să-l ia de exemplu şi în materie de minimă deschidere faţă de colegii de partid. Cele mai grave tensiuni din USL se vor manifesta mai degrabă în interiorul celor două formaţiuni decât în relaţiile bilaterale - iar cum vidul ideologic este definitoriu pentru ambele, probabilitatea unor aprige bătălii ideologice poate fi exclusă de pe acum.

USL este şi va rămâne o alianţă fragilă. Partenerii vor fi uniţi în vremuri benefice pentru ei - mai exact cât timp propriul lor protectorat este creditat cu şanse de succes sau chiar ajunge la „ciolan", iar ampla clientelă de ieri şi de azi se vede, în fine, servită. Dat fiind norii din ce în ce mai grei deasupra Europei, în România, ca şi în întreaga UE, nu va curge însă lapte şi miere prea curând - oricât ar promite-o cei doi. Până în momentul adevărului din 2012, autoritatea Uniunii va mai fi pusă probabil la încercare şi de varii epigoni ai lui Sorin Oprescu sau Gabriel Oprea - ambii exemple strălucite de reuşită politică bazată pe insurgenţa în cadrul propriului partid. Un rebel mai deschis la minte poate oricând da peste cap toate planurile USL sau PDL dacă descinde în arena luptei electorale cu aceeaşi retorică reformistă şi anti-corupţie care l-a catapultat pe Traian Băsescu la Cotroceni în 2004. Formula sa, cea de insider metamorfozat într-un outsider de succes pentru a forţa schimbarea câtorva reguli fundamentale ale jocului, este încă pe departe cea mai prizată, neavând şanse să ajungă demonetizată prea curând.    

 Tom Gallagher este politolog britanic. Vo­­­­­lu­­­mul său cel mai recent despre Româ­nia este „Deceniul pier­dut al României: Mirajul in­te­grării europene după anul 2000".