13.2 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăSpecialUnde şi când se impune un premier intrepid

Unde şi când se impune un premier intrepid

Mihai Răzvan Ungureanu se va demonstra, probabil, un manager mult mai rezolut al treburilor ţării decât Emil Boc, dar are puţine şanse să se poată concentra serios şi pe alte chestiuni decât lungul şir de probleme interne, aparent irezolvabile. Este de aşteptat ca nemulţumirile populaţiei să crească şi, prin grija unei prese extrem de agresive, să vizeze curând şi noul premier.

Tenacitatea sa, indiferent cât de mare ar fi, va avea până la urmă şi ea limitele ei. În plus, vrând-nevrând, premierul trebuie să se bazeze pe un personal de o calitate deseori obscură, de competenţa căruia depinde însă implementarea politicilor trasate. Aflat în fruntea unui guvern politic, dominat de partide concentrate exclusiv pe alegerile din anul în curs, Ungureanu este, de fapt, prizonierul agendei electorale a acestora. Autoritatea şi libertatea sa de acţiune vor avea curând de suferit dacă premierul nu va încerca să convingă electoratul că atât persoana, cât şi truda sa merită evaluate după alte criterii decât cele aplicate predecesorului său.

Dacă noul premier ajunge epui-zat prea curând sau chiar oferit populaţiei pe post de jertfă electorală de către PDL şi UNPR, atunci fragila democraţie românească va fi avut parte de un nou regres. Pentru a-şi consolida poziţia, Ungureanu ar trebui să demareze, de-acum, un dialog onest cu oamenii, explicând constant limitele care îl împiedică să obţină ameliorări sesizabile într-un timp-record. Pe cât posibil, ar fi bine sfătuit să acţioneze rapid şi să nu tergiverseze rezolvarea pleiadei de probleme şi provocări cotidiene aidoma predecesorului său.

În acest sens, anunţul recent al ministrului Agriculturii, Stelian Fuia, de a susţine prelungirea moratoriului privind interzicerea vânzării terenurilor pentru străini şi după 2013 a fost unul absolut salutar. Altfel, proprietarii români vor ajunge curând asediaţi de tot soiul de companii-paravan ale speculanţilor şi latifundiarilor externi, avizi de terenuri agricole la preţuri de nimic din care să scoată apoi profituri uriaşe în baza fondurilor europene pentru agricultură.

Pentru premier, cele mai multe oportunităţi se găsesc însă în domeniul politicii externe. Până acum, România a lăsat constant impresia unei ţări preocupate exclusiv de chestiuni interne – salarii, locuri de muncă, sistemul de sănătate etc. -, recte de propria supravieţuire. Din fericire, noul guvern pare să privească şi către alte zări.

Soarta coetnicilor din Valea Timocului nu a mai fost trecută cu vederea, iar decizia României de a cere autorităţilor de la Belgrad, aparent atât de proeuropene, garanţii privind drepturile minorităţilor din ţara vecină înainte de a fi de acord cu statutul Serbiei de stat candidat la aderare a fost una corectă. Gestul nu a fost defel anacronic, aşa cum s-a grăbit să sugereze cotidianul londonez The Economist, ci unul în deplin acord cu primul dintre cele patru criterii de la Copenhaga, anume cel politic, care stipulează respectarea şi protecţia minorităţilor naţionale ca o condiţie de bază în vederea acordării acestui statut.

Pe de altă parte, Bruxelles-ul solicită din ce în ce mai imperativ liberalizarea preţurilor la energie în România, ameninţând între timp chiar cu infringementul, deşi impactul exploziei acestor tarife asupra buzunarului românilor pauperizaţi după ani de criză şi politici de austeritate nu e greu de imaginat. Dar cum Germania şi Franţa, ţări ce deţin de-acum controlul executiv în UE, dispun de o amplă experienţă în materie de elaborare a unor reglementări cu impact maxim asupra membrilor mai slabi, durerosul aspect este, de fapt, doar încă unul dintre multele semne de disfuncţionalitate ale Uniunii.

UE s-a metamorfozat într-un proiect cultural de stânga, al cărui principal obiectiv economic nu-l mai reprezintă fair-play-ul, echitatea şi eficienţa economică în propriul spaţiu competiţional, ci susţinerea unui sistem financiar-bancar banditesc indiferent de preţul plătit. Deloc surprinzător, primele semne de rebeliune împotriva noului pact fiscal ce impune un control strict asupra finanţelor publice în ţările semnatare au apărut când nici nu se uscase bine cerneala pe respectivul acord: Spania a anunţat prin vocea premierului său, Mariano Rajoy, că, deşi a semnat tratatul fiscal care prevede un deficit bugetar de maximum 3% din PIB, guvernul va stabili totuşi o ţintă de deficit mai puţin draconică, de 5,8% din PIB, pentru acest an. Rajoy este, desigur, conştient că în condiţiile unei rate a şomajului de 48% în rândul tinerilor orice alte tăieri bugetare vor duce neîntârziat la o explozie socială.

Având în vedere colosala dominaţie a duopolului franco-german, restul ţărilor membre ale UE vor fi nevoite curând să strângă rândurile şi să definească o poziţie comună. Cum MRU nu este un neofit în materie de afaceri externe şi nici nu pare un politician timorat, ar putea deveni una dintre vocile europene care să pledeze pentru mai mult echilibru şi mai multă reciprocitate în cadrul UE şi mai puţine decizii cu iz imperialist.

Solidaritatea, unul dintre cuvintele-cheie ale UE, este pe cale să dispară complet ca spirit – cu excepţia situaţiilor în care este vorba de interesele marilor state europene care ştiu să şi le urmărească din ce în ce mai agresiv. Ministrul federal de Externe al Germaniei, domnul Guido Westerwelle, nu a considerat necesar să dezaprobe nici discriminatoriul site antimigraţie al extremistului Geert Wilders, nici solicitarea acestuia privind expulzarea tuturor est-europenilor şomeri din Olanda şi nici dorinţa explicită a liderului PVV de a vedea România şi Bulgaria expulzate din UE. În schimb, a criticat dur România în chestiunea blocării statutului de candidat la aderare al Serbiei pentru trei zile, acuzând Bucureştiul de manevre din raţiuni de „politică internă”. Mă-ntreb dacă poziţia domnului Westerwelle ar mai fost aceeaşi dacă în Valea Timocului locuiau etnici germani, şi nu români?! România are nevoie, de-acum, de aplombul unui Nicolae Titulescu care în perioada anilor 1930 a înţeles perfect că o politică externă ultraprudentă era ultimul lucru pe care ţara şi-l putea permite. Un activism european similar în actualele vremuri grele ar fi benefic pentru MRU în plan intern, pe când România ar avea de câştigat în plan extern.   Text Box:  

 

Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.

Cele mai citite

Toți cei 45 de pasageri dintr-un autobuz și-au pierdut viața într-un accident în Africa de Sud

Aproape toţi pasagerii dintr-un autobuz, 45 de persoane, şi-au pierdut viaţa joi în Africa de Sud într-un accident rutier grav, după ce vehiculul în...
Ultima oră
Pe aceeași temă