11.5 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăSpecialUn cadou irlandez de sărbători

Un cadou irlandez de sărbători

„Atunci când guvernul se mişcă în direcţia corectă, eu nu mă voi opune efortului principal al politicii sale. Dacă merge în direcţia corectă, eu nu cred că trebuie deviat de lacursul său sau răsturnat pe probleme macroeconomice, orice altă politică a opoziţiei ar fi o simplă exploatare cinică a oportunităţilor politice pe termen scurt de a obţine un avantaj politic, care, la rândul său, ar fi la fel de efemer ca durată. Eu nu voi juca un asemenea joc.”

Citatul de mai sus îi aparţine liderului opoziţiei irlandeze din 1987 şi face parte din aşa-numita Declaraţie de la Tallaght. Irlanda avea atunci mari probleme financiare, provocate de criza globală, dar şi de politici interne nesăbuite, de cheltuieli exagerate. Opoziţia de dreapta criticase anterior guvernul, dar când acesta a promis să treacă la raţionalizarea cheltuielilor şi a propus un plan în această direcţie, opoziţia avea de ales între două strategii: să profite electoral pe termen scurt, pentru că orice tăieri de cheltuieli fac guvernul în funcţie nepopular, sau să acorde un moratoriu.

Cum v-aţi dat deja seama, în Irlanda au ales a doua soluţie, ajungându-se la o înţelegere istorică, numită chiar Strategia de la Tal-laght, prin care opoziţia şi puterea au căzut de acord asupra măsurilor de austeritate. Iar determinantă a fost declaraţia opoziţiei prin care refuza să speculeze electoral momentul respectiv. Am găsit acest exemplu în cartea profesorului Bogdan Murgescu: „România şi Europa – Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” (Polirom 2010). Care ne spune şi ce s-a întâmplat mai departe (p. 425): „Aplicată consecvent, strategia de la Tallaght a îngăduit guvernului minoritar al lui Charles Haughey să adopte măsuri nepopulare şi să reducă drastic cheltuielile publice. Multe investiţii publice, mai ales în sectorul social, au fost anulate sau amânate; au fost stopate temporar noile angajări în serviciile publice şi s-a aplicat un program de pensionări anticipate; au fost eliminate multe dintre facilităţile fiscale existente şi a fost acordată o amnistie fiscală pentru contribuabilii şi firmele care îşi reluau plăţile. În contextul unei conjuncturi externe favorabile, mai ales al unei cereri puternice pentru produsele irlandeze pe piaţa britanică şi al reducerii dobânzilor pe piaţa internaţională, rezultatele au fost spectaculoase. În 1988 exerciţiul bugetar s-a încheiat cu un excedent, iar rata îndatorării ra¬portată la produsul naţional brut a scăzut considerabil. Restabilirea echilibrelor financiare a contribuit la redresarea încrederii investitorilor şi a stat la baza intrării Irlandei într-o fază de creştere economică accelerată, care a condus la dublarea produsului intern brut în mai puţin de 12 ani, la depăşirea la acest indicator a Marii Britanii, ca şi a mediei Europei apusene”.

Şi nu a fost vorba despre o înţelegere politică îngustă, ci despre o încercare de a crea consens la nivel social, incluzând şi sindicatele, după cum ne spune Bogdan Murgescu (p. 432): „Realizarea şi menţinerea noilor echilibre financiare au depins foarte mult de sprijinul social pentru politicile bazate pe rigoare financiară. Şi în această privinţă anul 1987 a fost crucial. Acordul celor două mari partide a fost completat printr-un Program de redresare naţională pe anii 1988-1990, convenit de guvern cu principalii parteneri sociali, sindicatele şi patronatul. Având în vedere faptul că Irlanda era o ţară cu impozite pe venit mărite considerabil după 1987, sindicatele au acceptat faptul că sporurile salariului brut nu pot fi finanţate fără derapaje inflaţioniste şi/sau măriri suplimentare ale impozitării şi au negociat un acord prin care moderaţia lor la nivelul salariilor brute să fie compensată printr-un set de reduceri la nivelul impozitului pe venit, astfel încât veniturile nete ale angajaţilor au crescut (acordul a prevăzut o creştere netă de 8% pe ansamblul anilor 1987-1990), iar atractivitatea economică a Irlandei pentru investitorii străini a crescut. Totodată, sindicatele au negociat domeniile în care s-au efectuat economiile bugetare, astfel încât serviciile esenţiale pentru bunăstarea membrilor să fie afectate cât mai puţin”.

Dacă ştim astăzi despre succesul tigrului celtic e pentru că atunci, în anii ’80, au fost capabili să se înţeleagă. Desigur, tigrul s-a gripat acum, pentru că succesul a fost urmat de o nouă perioadă de relaxare şi cheltuieli nesăbuite. Dar una e să te gripezi din postura de stat în curs de dezvoltare şi alta din postura de stat deja bogat. Pentru că Irlanda a făcut saltul de la ţară subdezvoltată, care acum un secol era bântuită de foamete şi scăpa de ea prin exportul de oameni în America, la statutul de ţară bogată. Cel mai impresionant e faptul că atunci, în perioada de creştere ce a urmat înţelegerii de la Tallaght, Irlanda a depăşit Marea Britanie la bogăţia pe cap de locuitor. Asta, după ce timp de cinci secole fusese o periferie economică săracă a Angliei, descurcându-se mai degrabă prost, făcând greşeli economice majore (în primele decenii după obţinerea independenţei, diferenţa de venituri faţă de Anglia a crescut, în loc să scadă). Apoi, într-o perioadă scurtă la nivel istoric, tigrul celtic şi-a făcut cetăţenii mai bogaţi decât englezii pe care îi invidiau de multă vreme.

De altfel, vă recomand să citiţi cartea lui Bogdan Murgescu, după mine, indiscutabil, cartea anului 2010 în România. Murgescu face acolo o comparaţie, care se întinde pe cinci sute de ani, între Ţările Române, Serbia, Irlanda şi Danemarca. La 1500, toate patru erau periferii subdezvoltate ale unor centre economice spre care exportau doar produse agricole primare. Danemarca a făcut prima saltul, dezvoltându-şi, începând cu 1780, o clasă de ţărani înstăriţi. Irlanda a urmat mult mai târziu. România şi Serbia au acumulat mereu decalaje, în loc să le reducă. Chiar şi pe vremea lui Carol I, chiar şi în interbelic şi, mai ales, în comunism, distanţa dintre România şi Occident s-a mărit. Am făcut greşeli imense (neapărat citiţi critica lui Murgescu faţă de stupida politică liberală „Prin noi înşine”), uneori criminale (deciziile de investiţii ale lui Ceauşescu). Dar cum de au reuşit alţii? Dacă ar fi să încerc o concluzie pe scurt la impresionanta cantitate de date şi întâmplări relatate de Murgescu, atunci concluzia ar fi: e nevoie de un stat profesionist şi neacaparat de grupuri de interese, care să fie capabil să vadă oportunităţile oferite de societate şi să le speculeze, capabil să înţeleagă semnalele comerţului internaţional şi să se adapteze la ele. Mai e nevoie de înţelegeri minimale, nu consens, acesta e un termen prea vag, dar nişte înţelegeri minimale pentru nişte obiective majore de dezvoltare, astfel încât un guvern să nu dărâme mereu ce a făcut predecesorul. Recitiţi fragmentele din Murgescu despre întâmplarea de laTallaght. Aşa ceva doresc de sărbători României. La mulţi ani!

 

Cele mai citite

Cum hidroizolația poate face diferența între o iarnă sigură și o primăvară ușoară pentru locuința ta

O dată cu trecerea iernii și venirea primăverii, proprietarii de case și constructorii se gândesc la moduri de a proteja locuințele de umiditate și...

Captive ideologiei, euroelitele nu sesizează declinul capitalismului

Revoluţia franceză a desfiinţat latifundiile feudale, în folosul unităților de producție burgheze. Comuniștii au distrus proprietatea privată pentru a crea omul nou eliberat de...

Cum hidroizolația poate face diferența între o iarnă sigură și o primăvară ușoară pentru locuința ta

O dată cu trecerea iernii și venirea primăverii, proprietarii de case și constructorii se gândesc la moduri de a proteja locuințele de umiditate și...
Ultima oră
Pe aceeași temă