Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Umbre revoluţionare

Norman Manea 07.04.2011 - 19:55

Ce se întâmplă după ce euforia revoluţiei se disipează? Astăzi, la aproximativ două decenii de la revoluţiile din 1989, Europa de Est poate fi un avertisment binevenit pentru ca tineretul arab încrezător şi jubilant ...

Share

Ce se întâmplă după ce euforia revoluţiei se disipează? Astăzi, la aproximativ două decenii de la revoluţiile din 1989, Europa de Est poate fi un avertisment binevenit pentru ca tineretul arab încrezător şi jubilant să rămână vigilent.

De când am plecat din România în exil, în 1986, reîntoarcerile mele au fost rare şi tensionate. Deşi agenda celei mai recente vizite a fost covârşitoare şi mi-a oferit doar puţine contacte reale cu oameni obişnuiţi, am putut totuşi sesiza - din ziare, de la televizor, din conversaţiile cu prietenii - profunda criză economică, politică şi morală care a cuprins ţara. Neîncrederea şi revolta faţă de o clasă politică ineficientă şi coruptă, cuplate cu scep-ticismul faţă de democraţie - chiar cu o nostalgie după comunism - nu se întâlnesc azi doar în România, ci şi în alte părţi din Europa de Est.

Din relatări reiese că aproape 70% dintre români afirmă în prezent că regretă moartea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, a cărui execuţie sumară în 1989 a provocat un entuziasm general. Sigur, la fel ca în orice context politic românesc, e greu să ai încredere în sursa unui rezultat atât de surprinzător, dar vulgarizarea şi radicalizarea discursului public - piperat acum cu elemente xenofobe noi, dar de fapt vechi - sunt destul de evidente.

Mi s-a oferit o mostră ca invitat la o emisiune TV culturală respectată. M-a amuzat că discuţia nu se concentra pe cărţile mele, ci pe probleme precum „mafia culturală evreiască" şi antisemitismul „exagerat" din trecutul şi prezentul României. Cea care îmi lua interviul gesticula, întrerupând dialogul cu insinuări şi intervenţii personale. Am presupus că trebuia să fiu provocat la comentarii nefondate, o metodă pe care astăzi o folosesc toţi jurnaliştii TV la modă.

Dar am avut parte de o nouă surpriză săptămâna următoare, pe acelaşi program TV: moderatoarea se manifesta mai curând pasiv faţă de invitatul său, un ziarist militant devenit jurnalist mercenar, când acela îşi mărturisea admiraţia pentru Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Gărzii de Fier, organizaţia teroristă de extremă dreaptă ortodoxă din perioada interbelică. Jurnalistul îl considera pe Codreanu un „erou romantic."

Un grup de intelectuali români, din care am făcut şi eu parte, a protestat într-o scrisoare deschisă faţă de acest efort de reabilitare a unui ciminal şi propagandist al urii şi xenofobiei. Televiziunea Română a răspuns prompt că înţelege faptul că victimele crimelor antisemite s-ar putea simţi lezate de o asemenea emisiune, dar că aceasta nu a promovat acest tip de propagandă, fiindcă a programat interviul cu mine de cu o săptămână în urmă, ca dovadă a bunei credinţe a postului.

Dar dezbaterea nu s-a încheiat aici. Curând după aceea, Consiliul Naţional al Audiovizualului a condamnat emisiunea. Iar apoi, unii intelectuali de marcă au condamnat condamnarea CNA ca fiind un afront la adresa libertăţii de expresie. Nimeni nu a men-ţionat pericolul incitării unui public deja radicalizat. De fapt, răspunsurile oferite de public pe marginea acestor controverse aveau în majoritate un ton vulgar naţionalist şi antisemit.

România nu este, desigur, singura care retrăieşte această comedie neagră. Revitalizarea extremei drepte în Ungaria şi ascensiunea „naţional-bolşevismului" în Rusia, unde Tolstoi este acum re-condamnat de Biserica Ortodoxă ca proto-comunist, sugerează o mai profundă şi pătrunzătoare nostalgie atavică.

Mi-am adus aminte de ultimul curs la Bard College înainte de vizita în România. Discutam Moartea la Veneţia a lui Thomas Mann. Comentând momentul în care „holera asiatică" îl omoară pe marele şi tulburatul scriitor Gustav von Aschenbach, o studentă asiatică excepţională a subliniat că Mann face o paralelă între molimă şi „pestilenţa" Deltei Gangelui, fluviu care traversează China şi Afganistan, Persia şi Astrahanul, „chiar Moscova", până să ajungă în Europa prin „oraşul lagunelor". Observa cu gravitate migraţiile de astăzi dinspre ţările sărace înspre cele prospere, globalizarea Răului, contradicţiile şi conflictele modernităţii, reacţia teroristă furioasă împotriva acestora, contrastul dintre un Occident raţional, pragmatic, şi un Răsărit mai idealist şi superstiţios, cu înclinaţii spre fanatism religios şi extremism politic.

A fost o uşurare să ascult opiniile bine articulate ale studentei mele şi să văd în ea speranţa unei generaţii noi, cosmopolite. Dar exemplul ei a fost şi un memento inevitabil al marilor pericole din zilele noastre.

Aveam nevoie de această speranţă, pentru că ce am văzut în Europa de Est m-a deprimat la fel de mult ca ceea ce văd în SUA, patria mea adoptivă. Pentru cineva care a trecut prin două sisteme totalitare este aproape insuportabil de asistat la declinul Americii. Deşi noi, refugiaţii, imigranţii, exilaţii şi proscrişii, nu ne lăudăm ad infinitum că suntem „cei mai buni", aşa cum o fac mulţi americani, încă mai avem convingerea că SUA rămân un puternic garant al libertăţii şi democraţiei şi privim incoerenţa sa ca parte din libertate.

Din motive foarte diferite, SUA şi restul lumii par condamnate la o simplificare a gândirii, acţiunii şi sentimentelor în favoarea unei eficienţe imediate, cotidiene. Desigur, arta şi cultura pot oferi un respiro de la supra-simplificarea epocii noastre - unul de care avem nevoie mai mult ca niciodată dacă vrem să ne preocupăm de destinul din urma noastră şi de cel de dinaintea noastră. Dar avem nevoie şi de mai multă modestie pentru noi înşine şi societăţile noastre.

Acum mai mulţi ani, am propus ca fiecare ţară să adauge monumentelor în onoarea eroismului şi unele care să reamintească de ruşinile naţionale. În definitiv, în orice întreprindere umană vina este la fel de semnificativă precum curajul. A ne aduce aminte, a reflecta asupra modului în care le-am greşit altor oameni şi naţiuni ar putea fi un beneficiu la fel de mare pentru cetăţenii unei ţări precum celebrarea faptelor mari. Monumentele ruşinii nu ar rezolva problemele insolubile ale sorţii umanităţii pe pământ, dar ar putea încetini avansul părţii lor întunecate - în Europa de Est, în lumea arabă şi peste tot.

ULTIMUL ROMAN AL LUI NORMAN MANEA, „VIZUINA", A APĂRUT ÎN 2010 ÎN ROMÂNIA ŞI VA FI PUBLICAT ÎN CURÂND ÎN BRAZILIA, FRANŢA, ITALIA, GERMANIA, SPANIA, SUEDIA, STATELE UNITE ŞI ALTE CÂTEVA ŢĂRI.

COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE/INSTITUTE FOR HUMAN SCIENCES, 2011.
WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG

Citește totul despre:

Comentarii

loading...