Corul bocitoarelor profesioniste care vor să ne convingă de un deces inexistent, contra câtorva bănuţi puşi în palmă, s-a dezlănţuit din nou.
Ne spun cu sughiţuri, cu suspin, prin lacrimi televizate în cruciș de televiziuni, cu năframa neagră la vedere, că Justiţia română a murit, deşi ea, săraca, e vie şi respiră, deşi nu se simte prea normal. Ne spun cu ţărişoară, cu independenţa naţiunii (când se fură ca în codru şi se pun termopane la premier din bani de provenienţă neclară o fi bine), se invocă anii ’50, uitând că, dacă ar fi într-adevăr în anii ’50, majoritatea celor care trăncănesc ar fi fost demult, fără proces, într-o groapă comună, împuşcaţi în piept.
Or, aici vorbim de o instituţie relativ firavă, cu sub 200 de inşi (diferenţa între sumele adunate de Curtea de Conturi care au fost cheltuite cu nerespectarea prevederilor legale şi sumele instrumentate de DNA arată faptul că procurorii zgârie doar puţin cu unghia mizeria existentă în sistemul patronat de penali).
De ce spun firavă?
Pentru că, aşa cum subliniază şi Raportul de ţară, câştigurile instituţionale nu sunt ireversibile, lucrul ăsta se vede şi dacă ne uităm că cel mai bun prieten al lui Ponta şi cu Băsescu şi-au dat acum mâna contra DNA.
Să ne înţelegem din start. Subsemnatul nu am o pasiune sau o ardoare deosebită întru apărarea unei anume foste baschetbaliste necăsătorite, fiică de ofiţer de la Sibiu, ai cărei singuri parteneri de discuţie pe la recepţiile Ambasadei SUA sunt (sau cel puţin erau) generalul Florian Coldea şi câte un Charge d’Affaires pe afaceri politice şi diplomatice, lucru care se poate proba cu cei 400 de martori oculari dacă trebuie.
Nu mă încântă nici faptul că DNA este în prezent personificat de Codruța Kövesi, nici faptul că aceasta este văzută ca un soi de Ioana D’Arc, nici faptul că instituţia are o gestiune media mai puţin inteligentă decât în vremea lui Daniel Morar.
Sifonările pe surse continuă, personificarea s-a accentuat, instituţia purtătorului de cuvânt a dispărut aproape, calitatea dosarelor în unele cauze e întinsă la limită (probabil din pricina volumului)…
Însă, între a sprijini un procuror care comunică limpede faptul că instituţia anticorupție este sub asediu şi a sprijini aceiaşi borfaşi îmbuibaţi şi conectaţi mediatic care când nu sug cât pot din ugerele unei Românii pe care apoi o numesc vacă proastă se lăfăie în huzur în cine ştie ce destinaţie exotică (bine, atunci când nu sunt la puşcărie, ce-i drept), alegerea este una foarte simplă.
Să începem cu plagiatul, plagiatul, plagiatul.
Acuzaţiile au fost respinse încă de acum 4 ani, însă de acord că ar trebui un verdict nou, având în vedere că sunt aceiaşi care l-au spălat pe Ponta. Chiar şi dacă cea mai mică similitudine de text se va demonstra în cazul şefului DNA, asta nu înseamnă, dragi borfaşi penali cu gorniţe TV, că vreun rând din referatele de inculpare în baza cărora sunteţi fie în cercetare, fie cu anumite drepturi restrânse, fie deja la pârnaie (citesc, de pildă, relatările „reporterului de Jilava” Sorin Ovidiu Vîntu cu deosebită atenţie, mai ales când povesteşte despre întâlnirile sale cu alţi puşcăriaşi notabili) au cea mai mică eroare. Şi asta nu prin prisma sistemului stalinist – Paul Păcuraru, de pildă, acuzat, a fost achitat –, ci prin prisma faptului că aproximativ 80% din dosarele DNA sunt confirmate până acum de instanţă.
Motivul este simplu – ţipaţi cu atât mai tare cu cât vi se apropie mai repede funia de par. Sensul este metaforic – mă refer la probabila condamnare a zgomotoşilor, având în vedere faptele de corupţie în instrumentare şi probele de acolo. Justiţia va tranșa, însă înainte de justiţie sunt ghiduşi care, cu un CNA care a murit într-adevăr şi mai bine ar fi desfiinţat, pentru că oricum nu face nimic, ţin neapărat să facă procese TV sau telenovele.
Iar cei care se vor îmbăţoşa la auzul celor de mai sus – mai ales PSD-iștii – să ştie că nu erau atât de tari în clanţă prin 2009-2010, când combăteam împreună cu Radu Soviani, singuri, aberaţiile abisale ale lui Blejnar, care trăncănea fără sfârşit despre nişte sponsorizări de raliuri pe care nu a fost vreodată în stare să le demonstreze, nici el, nici marele dispărut al naţiunii române, fostul lui şef de cabinet, actual urmărit penal, Codruţ Marta. Blejnar era, la rându-i, susţinut de un cirac de la Cotroceni.
Despre Băsescu am spus suficient ani de zile – subsemnatul nu a fost nicio zi în corul aplaudacilor. Acum nu a devenit decât, înjurând mârţoagele din dotare (cele din presă săptămâna asta, mai are unele la partid), un căruţaş obişnuit, care plimbă de colo-colo bălegarul adunat al tuturor mandatelor sale, încercând să îl plimbe peste tot unde mai poate – televiziuni, lume politică, lumea combinatorilor securişti, mai nou pe la un taifas cu Ghiţă sau răsturnat printre răsadurile grădinii TV.
Din bălegar, mai răsar din când în când buruienile urmaşilor, Udrea fiind cea mai mare dintre ei. Băsescu, cel care a semnat în aprilie 2005 Legea Rompetrol, întru folosul lui Dinu Patriciu, devenit miliardar. Băsescu, cel care a adoptat cu două mâini “soluţia imorală”, umflând importanţa unui partid ce încăpea într-un anume buzunar. Băsescu, cel care se uită la o anume făptură blondă şi primele trei cuvinte care i-au venit în minte au fost “şefă, Cancelaria Prezidenţială”, asta la vreo două luni înainte de plecarea lui Pleşu. Băsescu, cel care îşi acompaniază acum propriile “cântări” politice cu sunete de tonomat, fix acelea pentru care se scoate fişicul de 100 de euro şi se cântă de la patron.
Să ne scutească dom’ Băsescu cu cei 44 de ani lucraţi în slujba statului.
O parte au fost din aceia în care căra blugi în cală pe care îi vindea la negru, că nu degeaba s-a lăudat singur că l-a prins Revoluţia cu o sumă frumuşică, a mai fost şi implicat într-un incendiu de navă şi trimis cu misiune la Anvers. Apoi, o parte din anii de după ’89 au fost folosiţi pentru a înjunghia foşti prieteni (“Petre, eşti cel mai bun!”), pentru a-şi da o casă în Mihăileanu, pentru a susţine RAFO ca preşedinte, pentru a citi o singură carte şi în campania din 2005 şi în 2009, Levantul lui Cărtărescu (singura recomandare alternativă a fost pentru versurile Luminiţei Cioabă), pentru a semăna o vrajbă incredibilă care nu se va domoli curând, iar mai nou pentru a înjura ambasadori SUA, asta când urmaşa sa la Ministerul Transporturilor nu îl punea la butoane pe Necolaiciuc, probabil pentru că “iarna nu e ca vara”.
Iar dacă fratele e cercetat, este pentru că nu avea de ce să se înhaite cu şeful unui clan interlop, dacă fiica e cercetată este pentru afacerile notariale de care şeful statului nu e străin. Singura surpriză pe care o am e una simplă, de ce nu se reia dosarul „Flota”, superba argumentaţie de 170 de pagini contrazicând fraza-cheie cu NUP din final, în opinia subsemnatului.
Concluzia: frăţia penalilor, de frica intrării iminente la pârnaie, va crea un zgomot de fond nenorocit, însă, chiar cu terfelirea şefului DNA, instituţia îşi va duce drumul pe mai departe, pentru că alternativa este să ne întoarcem la vremurile 2000-2004, în care te luai de un prefect bine înfipt (Tărău, de pildă), îţi rupeai dinţii ca procuror şi erai, la rândul tău, anchetat şi scos din sistem.
